Era o zi ceva mai dificila. Eram stresata din diverse motive, cam ursuza si fara chef. Deh, toti avem zile din astea in lumea adultilor.
Cu toate acestea, fata de copii am incercat sa ma comport normal. Am strans jucarii imprastiate, am sters masa mozolita, am fugit de la unul la altul cat a fost ziua de lunga. Am vorbit cu glasul bland, nu am ridicat tonul, nu am grabit-o cu nimic pe Natalia, am citit carti si am cantat cantecele.
Credeam ca, acoperindu-le nevoile de baza, totul este in regula.

Spre dupa-amiaza insa, norii veniti de nu-se-stie-unde au plecat si am inceput sa ma relaxez. Cu Robert in brate, priveam un joc al Nataliei si i-am raspuns razand la una dintre intrebari.

In acel moment, Natalia a ridicat spre mine ochii si m-a privit cu uimire. A parut pentru o secunda ca nu ii vine sa creada, ca se asigura ca a auzit bine. Si cand s-a convins ca eu chiar zambeam, un zambet mare i-a luminat si ei chipul, a fugit la Robert, l-a mangaiat si i-a zis plina de entuziasm: „Uite, Robi, mami rade!”

Si a repetat de vreo doua-trei ori: mami rade, mami rade.

Am continuat sa zambesc, fermecata de entuziasmul ei si de grija cu care se poarta fata de Robi. Dar apoi am inceput sa realizez.
Nici nu imi dadusem seama ca eu nu am zambit jumatate de zi. Ba mai mult, nici nu imi trecuse vreodata prin cap ca Natalia a observat asta.

Apoi m-am simtit rusinata de superficialitatea mea.
De usurinta cu care am uitat ca starea de spirit este la fel de importanta ca si hrana. Cum in zadar ii imbracam, ii hranim, daca nu ne ingrijim sa fie soare in casa si in suflet.

Desigur, toti avem zile grele. Unele trecatoare, altele care par sa nu se mai termine. Dar nu e suficient sa luptam sa trecem de ele, ci si sa oferim un exemplu copiilor nostri. Un exemplu de pozitivism si optimism.

Sa ii invatam de mici ca indiferent ce greutati ii asteapta in viata, povara o vor duce mai usor daca vor stii sa zambeasca si sa stranga in brate oameni dragi.

conteaza-cum-ducipovara