Copii de aruncat – Ryu Murakami

abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera

Prima fraza: Femeia a apasat burta copilului si i-a apucat penisul in gura. Era mai subtire decat tigarile mentolate americane pe care le fuma de obicei si avea gust de peste crud.

Ultima fraza: Auziti? a murmurat spre turnurile din departare. Auziti? Asta e noul meu cantec.

Nu stiu unde a intervenit ruptura, doar stiam la ce sa ma astept dupa Albastru nemarginit, aproape transparent. Nici nu pot spune ca nu era o lectura potrivita pe perioada sarcinii. Pur si simplu aceasta carte mi s-a parut mult prea greu digerabila.

Murakami spune povestea a doi copii abandonati (dupa o moda japoneza) in boxele de bagaje din gari. Majoritatea mureau inainte de a fi descoperiti, insa acesti doi baieti par hotarati sa traiasca si faptul ca isi incep viata in acelasi fel ii leaga pe mai departe.
Dupace ne lasa cat de cat intr-un ritm relaxat, de indata ce baietii cresc si pleaca care incotro in lume, Murakami insista sa ne infiga o mana grea in ceafa si sa ne scufunde cu capul intr-o apa murdara. Si nu ne mai lasa sa iesim pentru o gura de aer curat pentru nici macar o pagina.

Murakami ne introduce intr-o lume atat de mudara, de cleioasa, de urat mirositoare incat pe intreg parcursul romanului m-a incercat o continua stare de sufocare. Si nu sunt totusi o sensibila, dar am avut impresia ca a mers prea departe.
Probabil nu sunt eu obisnuita cu romanul modern japonez sau probabil nu sunt adepta „florilor de mucegai”, dar pur si simplu acest roman nu a reusit sa ajunga la mine.

Trebuie insa sa intelegeti ca eticheta de mediocritate data la inceput este doar din punctul meu de vedere, consecinta starii mele de spirit. Nu spun ca e o pierdere de vreme – puteti incerca, va puteti incumeta sa cititi romanul. Va avertizez doar ca romanul este unul foarte puternic, si forta lui nu este in nici un caz una pozitiva.