A nins azi cu fulgi mari si pufosi, din cei care se prind pe par si gadila varful nasului.
Dar nu stiu cum se face ca viata s-a schimbat in asa masura incat pana ce si zapada asta ne intristeaza.
Cand eram copil (si acum spun copil fara sa ma gandesc la perioade mari de timp, ci la un trecut mai apropiat), zapada era un motiv de bucurie, de joaca, de iesit afara si de facut bulgari, omuleti de zapada sau pur si simplu de facut alei de picioruse in zapada inca neatinsa. Si nici nu mai vorbesc de sanius.
Cand a inceput azi sa ninga am injurat printre dinti si am inceput sa sun sa vad daca ninge in acele parti ale tarii pe unde aveam dragi soferi la drum. Apoi m-am intors la drumul meu, am stat palma transpirata de stres pe frana de mana si cu gandul intepenit pe ideea de a nu pune piciorul pe frana. Am bombanit cand, dimineata pe intuneric, am stat sa dezghet masina si cu o ustensila ingenioasa (o manusa imblanita cu o lopatica mica in capat) am descoperit masina de sub un strat decent de zapada.
Am inghetat dimineata in laboratorul de anatomie, impartita intre a deschide geamul si a suporta mirosul de catel in formol. Am privit pe geam oftand cum zapada se aseaza necrutatoare in parcarea deja alba.
In caldura dulce a laboratorului de plante medicinale, in timp ce invatam florile (ce ironie!) intorceam obsesiv capul spre geam si sopteam: „Off, dar nu se mai opreste odata??!!” in timp ce fulgi mari se pravaleau jucausi pe geamurile inalte.
Am rasuflat usurata doar cand am ajuns acasa si am vazut masinile parcate cuminti in fata blocului. L-am luat pe Aldo si ne-am plimbat indelung prin parcul plin de zapada. Euforia lui Aldo ne-a facut sa facem bulgari si sa ne jucam in zapada. Copilareste. Relaxati.
Dar cand am intrat inapoi in casa, cu gandul la ziua de maine, am privit in urma la albul luminos si curat si mi-am dorit ca maine dimineata totul sa se fi topit si sa fim din nou, cum ne simtim cel mai in siguranta, prinsi in griul obisnuintei.
Ama dragă eu personal mă bucur de fiecare dată când ninge.
Şi o fac, trecând peste toate neajunsurile, pentru că …vreau să mă bucur. Pentru că este iarnă, pentru că e normal să ningă, pentru că aleg de fiecare dată , la fiecare ninsoare, să îmi păstrez acea bucurie, acea scânteie, acel crâmpei de copilărie în suflet.
Aş prefera să străbat pe jos tot oraşul, să-mi distrug încălţările(şi eventual şi picioarele pe gheţuşuri imprevizibile), să îngheţ de frig, etc., decât să trăiesc o iarnă fără zăpadă. E o bucurie la care nu sunt dispus să renunţ pentru tot confortul din lume şi în ciuda oricărui disconfort.
Şi sunt trist când văd că adulţii, şi părinţii de azi, în încrâncenarea de a lupta cu timpul şi problemele, şi din prea mare grijă să nu răcească odoarele, nu le transmit acestă bucurie copiilor lor. În copilăria mea…nimic nu mă putea opri să petrec ore bune zilnic bucurându-mă de zăpadă în compania prietenilor de joacă. Astăzi parcurile şi locurile de joacă sunt aproape pustii. Generaţiile viitoare se pregătesc pentru un confort septic şi cald, care le va rupe şi mai mult de …natură şi natural.
Scoateţi dragilor capetele din globurile de sticlă gri ale costumului de adult „civilizat” şi bucuraţivă atât de zăpadă cât şi de o furtună de tunete şi fulgere, sau de o ploaie torenţială la fel de mult ca şi de o zi însorită de primăvară (…de zilele însorite mai aveţi timp să vă bucuraţi, sau trebuie să vă planificaţi în agendă. 🙂 )
Cine ştie…oricare zăpadă, furtună,…zi, poate fi ultima…
Valentin
Am scris pe nerăsufalte 🙂 comentariul de mai sus şi am scăpat o grămadă de greşeli ortografice, care greşeli rog să-mi fie scuzate.
Sau măcar ignorate. 🙂
Valentin
@Valentin – cine nu face greseli?! 🙂
de asta imi este si mie teama: ca nu mai avem (ne facem) timp nici macar sa simtim cele mai elementare, simple si frumoase lucruri. Imi pare asa de rau ca, de cand am crescut, toate si-au pierdut din aroma – si zapada, si ploaia, si soarele. Totul devine parca mai fad sau mai murdar.
Zapada o vedem doar terfelita si murdara, soarele arzator il asociem doar cu fierberea din oras…:( e foarte trist! 🙁