Sunt relativ constienta de riscul ce mi-l asum scriind despre aceasta carte. Am citit despre felul si motivele pentru care a fost interzisa si am asistat la reactii aproape violente pentru a distruge, pana la urma, o carte. De aceea pentru cei ce nu admit umanizarea lui Isus, aceasta carte va fi considerata cu siguranta mai degraba o blasfemie decat o forma de literatura.
Saramago pune in scena povestea biblica dintr-o dubla conceptie. Cea mai evidenta, si cea care a scandalizat de la inceput, este cea istorica. Viata este prezentata conform realitatilor vremii, personajele nu sunt idealizate dupa trasaturile sociale moderne ci devin simpli oameni ai timpului lor. Dar aceasta perspectiva istorica este insa dublata de una mistica, pentru ca, Saramago pastreaza totusi divinul si il pune la baza intregii lumi istorice, pe care o construieste cu atata migala, impotriva conceptiei general inradacinate.
Viata de familie a tanarului cuplu evreu este una obisnuita, iar Isus se naste ca oricare alt copil. El este prezentat de la inceput ca o victima, amintind mereu de Batranelul Timp al lui Thomas Hardy si nu are un comportament de sfant: se dovedeste incapabil sa-si ierte familia si traieste o viata de desfrau ( dupa normele crestinismului) cu Maria Magdalena.
Intalnirea din barca, ce reprezinta in viziunea lui Saramago cele 40 de zile in pustie, dintre Dumnezeu, Diavol si Isus este cutremuratoare. Diavolul nu este altceva decat cel ce are curajul sa-si asume relele, dand in schimb dovada de mai multa mila decat Dumnezeu. Dumnezeu ii comunica lui Isus ca va fi sacrificat pentru ca crestinismul sa se extinda, iar acest sacrificiu nu va fi singurul, ci va fi insotit de sacrificiul apostoliilor sai, martiriilor, a cruciadelor si a Inchizitiei. Cu precadere in aceasta conversatie se contureaza viziunea caricaturala pe care a vrut Saramago sa o dea intregii carti: constradictiile biblice in ceea ce-l priveste pe Dumnezeu, duse la extrem, transformandu-l pe acesta intr-un zeu dornic de fast, varsare de sange si violenta.
Felul in care introduce Saramago relatiile sexuale intre protagonistii carora aceste atribute le sunt negate de crestinism, transformarea lui Iuda intr-un personaj pozitiv sau refuzul de a-l invia pe Lazar, pentru ca nimeni nu merita sa moara de doua ori, arunca o lumina noua si proaspta asupra aspectelor practice ale Bibliei.
Stilul folosit de Saramago este unul extrem de solicitant, dar in acelasi timp foarte bine inchegat, fara scapari, aproape melodios. Uneori este usor dificil sa urmaresti o conversatie intre trei personaje, fara sa ai ca ajutor nici un semn de punctuatie, dar cu un pic de exercitiu si obisnuinta acest stil isi dovedeste mai degraba calitatea de a tine mintea intr-o goana continua spre punct, decat de a crea confuzii.
Este o carte completa, combinand inovatiile de limbaj, de structura cu cele religioase. Este o lectura incarcata de sarcasm, de fina ironie si de mult curaj. Ma abtin insa de la a o recomanda, ci prefer sa las pe fiecare sa aleaga daca vrea sau nu sa citeasca o asemenea carte.

*recenzie publicata si pe bookblog