Nu sunt sigura ca exista asa ceva. Citisem undeva, candva despre asa ceva. Sau nu am citit? Ci doar am visat pentru a-mi justifica perioada de nebunie temporara? Nu stiu. Nu mai stiu.
Amintirea devine astfel un taram nesigur. Nu mai esti capabil sa delimitezi visele de realitate, nu mai esti sigur ca ceea ce iti amintesti a fost candva si realitatea ta, sau a fost doar un vis, un scut construit de mintea ta pentru a te apara de rele si mai mari.
Astfel copilaria imi este puternic marcata de un paianjen. Mare, cu un corp rotund, cu picioare lungi si paroase si o cruce verde fosforescent pe spate. Un paianjen care m-a terorizat, m-a urmarit, cu care m-am luptat, pe care l-am lovit cu papucul de casa, pe care l-am acoperit de spuma spray-ului de gandaci. Si care refuza sa moara. Se intorcea mereu, mai viguros, mai puternic, indestructibil.
M-am ales astfel cu o puternica arahnofobie. Fobie aparuta in mod inexplicabil la un copil crescut la tara, care se juca cu orice vietate a pamantului gasita in gradina. Si totusi… a existat paianjenul? Sau a fost un simbol gasit de mintea unui copil pentru a se proteja de ceva mult mai rau?
***
Mijlocul si sfarsitul lunii septembrie se manifesta invariabil, an de an, printr-un sentiment de profunda depresie si (auto)distrugere. Pe langa vise (mai exact, nesfarsite cosmaruri), incapacitata de a scapa de o neagra si nejustificata melancolie si atacuri de panica, am tendinta de a ma izola.
Alung lumea fara sa explic de ce, sunt uracioasa si inexplicabil de sarcatica. Sa zicem este cea mai rea perioada a anului.
Imi zic ca totusi am citit undeva ca, fara sa fim stapani pe asta, retraim perioadele in care ne-am trait dramele. Sper ca exista o explicatie stiintifica. Sper ca de data asta, aceasta informatie este reala si ma pot ascunde in spatele ei pentru a justific comportamentul meu deplasat.
***
Nu sunt sigura pe amintirile mele. Devin tot mai tematoare ca nu ma mai pot baza nici macar pe ele, pe ale mele, pe imaginile existente in propria mea minte, pe acele imagini pe care le consider uneori responsabile pe influentarea personalitatii mele de azi.
Si brusc realizez ca sunt pe teren nesigur. Brusc vad doi ochi caprui incercanati, paianjenul infricosator dispare, admiratia se naruie, eroul redevine doar un simplu om, cu slabiciuni si nenumarate pacate. Teama si suferinta devin neintemeiate. Si apare mai degraba frustrarea nesigurantei si furia irosirii energiei pe motive imaginare.