In trecut iubeam citatele. Aveam agende intregi cu randuri adunate de prin carti citite cu care simteam ca ma identific. Si ma identificam cu chinuitor de multe.

Acum nu ma mai identific cu vorbele altora. Admir ideile si expunerea lor, admir umorul si fina ironie, admir constructia si suspansul. Admir pana ce si melodicitatea cuvintelor asezate cuminte in fraze, construite de o minte agera si sensibila. Dar nu ma mai identific.

In trecut stateam cu ochii cascati la televizor si admiram discursurile intelectualilor si oftam suparata ca undeva in jocurile logicii lor impecabile pe mine, sarman copil, ma pierdeau. Si ii admiram cu un soi de veneratie cuminte tocmai pentru ca nu ii puteam urmari. Azi ii pot urmari.

Acum ii pot urmari dar nu am primit nicidecum recompensa mult visata. Nu sunt nici satisfacuta de faptul ca si mintea mea a invatat sa galopeze, dar sunt pur si simplu dezamagita de locurile spre care ne poarta cuvintele mari. Pentru ca nu fac altceva decat sa te osteneasca intr-o goana nebuna spre o stepa pustie si arsa. Nu duc spre peisaje spectaculoase, spre locuri de vis sau macar spre un abis in care sa te uiti in gol.

Si asa am invatat sa cred in forta cuvintelor simple. Asa am invatat ca nimeni nu poate spune mai bine decat mine ce simt sau ce traiesc. Si da, probabil toate au fost spuse pana cum, dar imi doresc nespus de mult ca toata lumea sa lase deoparte bravada cuvintelor mari si citatelor pompoase pentru a spune simplu, clar, sincer ce simt.
Macar pentru ca, de la un punct incolo, nimeni nu mai crede in cuvinte mari.