Dupa patania pe care am s-o istorisesc mai jos, am decis sa devin un sofer mai cumpatat, mai calm.
Primul pas a fost schimbarea muzicii din masina.
Eu nu ascult deloc muzica house/electro sau cum dracu’ s-o numi muzica asta. Dar in masina doar din aia aveam. Si stateam eu la semafor si bum-bum-bum muzica zguduind masina, simteam adrenalina, ma simteam nervoasa, nestapanita, naravasa si vum-vuum-vuuuum cu piciorul pe acceleratie asteptand cu sufletul la gura verdele eliberator.
Azi am condus pe Coldplay. Calm desavarsit, priveam masinile cum curgeau cadentat (parca pe ritmul muzicii mele) de la semafor si asteptand netulburata verdele, cantam si eu „And it was all Yeeellloooooowww”.
Dar sa revenim si sa va povestesc ce m-a adus la aceasta noua rezolutie.
Acum cateva zile, venind din centru, virez de la semaforul din fata Spitalului Judetean spre Iosif Bulbuca. Orice sofer timisorean stie senzatia data de asta: din aglomeratia infernala a orasului, brusc te pomenesti pe ditamai drumul, asfaltat proaspat si cu restrictii de viteza ingaduitoare. Si ce faci? O calci! 🙂 Ca se poate.
Acum sa ma intelegeti, nu vorbim de 250 la ora, ci de un decent 65-70 km/ora.
In fata mea, o masina semnalizeaza si schimba benzile. Nimic neobisnuit. Numai ca eu brusc ma pomenesc in fata cu o masina stationata. Frana, imposibilitatea de a-l ocoli, stau cateva momente lungi in spatele lui sa prind un moment prielnic pentru o depasire de pe loc.
Am stat cuminte, nu am dat blitzuri, nu am claxonat. Dar cand am trecut prin dreptul lor, am dat un claxon scurt si am facut un semn decent – cu mana la tampla = esti inconstient?!
Pentru ca este un gest inconstient: pe acolo trec tiruri cu viteza disperata a prinderii unui verde-galbui-rosiatic, care nu pot frana la fel de usor ca o masina mica. Si daca se urca tirul pe tine nu e a bine. In plus stationarea era interzisa. Cu un motiv!
Dar dupa ce trec de el, aud scartait de roti. Fordul rosu porneste furios dupa mine.
Un moment ma calmez cu gandul ca e o coincidenta. Dar cand se tine scai dupa mine, viteza creste, se apropie ametitor de aproape de mine, un singur gand imi este in minte: asta intra in mine!
Ne invartim pe mai multe stradute, imi este deja frica ca la viteza asta dau peste vreun pieton.
Imi iau inima in dinti si opresc in fata unei scari de bloc unde era lume afara si las jos geamul. Individul opreste si el si incepe sa urle la mine: cum indraznesc sa-l claxonez, ca el e acolo de un sfert de ora, ca…., ca…,ca…
Cu cat urla mai tare la mine, cu cat ma enervam si eu mai tare. Dar apoi arunca bomba:
„Stii tu de ce stateam eu acolo?! Nevasta-mea sta sa nasca!”
Abia atunci arunc o privire pe locul din spate. Doua femei, una dintre ele plansa si inspaimantata. Nu-mi vine sa cred! Sunt atat de socata incat nu imi gasesc cuvintele sau argumentatia decenta.
„Pai si cu nevasta gravida….de ce…sa faci asa ceva? nu ii este suficient de greu? cum sa o sperii asa????”
Soferul continua sa urle la mine (evident, deloc atins de starea sotiei) ca datoria mea este sa conduc prudent. Abia atunci reactionez: eu am condus prudent, ca de nu conduceam acum avea si o masina tamponata, nu doar o nevasta in travaliu. O parcare era la 5 metri, nu exista nici un motiv sa stationeze intr-un loc atat de periculos.
Imi cer scuze de la femeia care avea groaza intiparita pe chip si ii amintesc soferului ca blocam traficul.
E prima oara cand mi se intampla asa ceva. E prima oara cand sunt protagonista unei asemenea scene, e prima oara cand aud ca in Timisoara s-a intamplat asa ceva. Am vazut doar la TV si credeam (naiva de mine!) ca la noi inca nu e cazul unor asemenea scene de violenta!
Dar in plus omul asta avea o femeie gravida in spate. El a facut curse cu mine pe stradute, a facut scheme si smecherii cum ca m-ar tampona si toate astea doar ca sa ma injure ca l-am claxonat. Dar cel mai rau imi pare de sotia lui – fata ei plansa si ingrozita, incercarea de a privi intr-o parte, rusinata de comportamentul sotului, mi-au ramas mai puternic in amintire decat spaima trasa de iesirea vulcanica a sotului.