Am inceput lectura acestei lucrari mamut cu mult curaj si nonsalanta. Citind primele 20-50 de pagini eram stapanita de un fel de uimire amuzata in ceea ce priveste libertatea limbajului, a scenelor, a gandurilor si chiar a faptului ca asemenea fapte au fost vreodata asternute pe hartie. Trecand de 100 de pagini, amuzamentul a disparut total si eram mai degraba stapanita de senzatia ca deschid insasi cartea ororilor iadului. Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei a fost scrisa de Sade in 37 de zile, in timpul detentiei sale in Bastilia in 1784. Precipitarea evenimentelor se rasfrange direct si asupra romanului: daca in prima parte avem o descriere elaborata a fiecarei zile, ultimele 3 parti sunt transformate doar in niste liste in care sunt insiruite cazne sexuale. Din acelasi motiv regasim de multe ori in text note si trimiteri pentru verificarea unor informatii. Spre disperarea lui Sade, lucrarea este considerata pierduta, dar manuscrisul este gasit si publicat in 1904.
Povestea este simpla (si putin importanta): patru “libertini” ai secolului XVIII se retrag intr-un castel izolat impreuna cu o mica armata de sclavi sexuali. Sade se ocupa de crearea unui program al desfraului, cu un simt organizatoric aproape deplasat. Fiecare zi are un orar fix dupa care se desfasoara activitati bine stabilite, cu caracter ritualic. De asemenea, se face o atenta impartire a atributiilor fiecarei victime, se fixeaza date pentru ceremonii (nunti improvizate, deflorari), se enumera cu rigurozitate chiar si culorile panglicilor care sa distinga supusii.
Serile zilelor Sodomei erau destinate povestitoarelor, care redau la randul lor un adevarat Decameron al deviatilor sexuale. Aceste deviatii, sau “pasiuni”, sunt impartite in patru grade (aferente fiecarei parti), in functie de gravitatea lor. Daca printre “pasiunile” de gradul intai cea mai grava este coprofilia, cele de gradul patru se refera exclusiv la bestialitate, torturi si crime.
Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei este fara indoiala un roman greu digerabil si sunt sigura ca isi are numerosi critici. Tocmai repetarea incapatanata si crescand in brutalitate a acestor scene sexuale grotesti ii creaza romanului uriasa sa forta moralizatoare. In viziunea lui Sade, libertatea sexuala este data de putere si de forta sadica (de aici si etimologia termenului) de a-l suprima si chinui pe cel slab.
Dar mai mult decat atat, Sade ne face inca sa ne punem numeroase intrebari.
Daca aceste scene chiar s-au petrecut?
Ar fi avut ocazia, contextul, conjuctura sa se petreaca?
Sunt oameni care gasesc placere in asemenea acte?
Sunt aceste acte doar rezultatul desfraului secolelor trecute sau s-au perpetuat?
Se intampla si in jurul nostru, ascunse dupa jaluzele trase sau geamuri fumurii?
Am devenit mai rafinati, mai pervertiti sau mai brutali in preferinte?
Si mult mai important decat atat, trecand de la preferinte sexuale la viata cotidiana: cati dintre noi ne exercitam puterea intr-o forma sadica pentru a ne atinge scopurile?
Vreau si eu cartea !!
C#nd eram puştoaică am citit pe nerăsuflate o carte despre psihologia perversiunilor sexuale, la o vârstă la care trebuia să absorb astfel de subiecte pentru a înţelege orizontul sexual care se deschidea mai rapid decât capacitatea mea de absorbţie. Nu-mi mai amintesc titlul, era scrisă de un medic român între cele 2 războaie mondiale, de parcă aş fi vrut ca memoria mea să nu fie…prinsă cu mâţa-n sac de părinţi. Am citit cartea febril, nu numai din pasiune, ci şi ca să nu fiu descoperită şi pentru că era împrumutată de la o colegă, care o împrumutase la rândul ei de la primul iubit, un coleg din altă clasă şi care i-o dăduse evident, cu scopul de a o experimenta. }n plus, cartea trebuia s[ circule ]ntr+un timp relativ scurt ;i pe la alte colege, la fel de avide de o astfel de cunoaştere.
Dar, revenind la oile noastre, perversiunile sexuale erau descrise şi comentate nu numai ştiinţific, ci şi cu lux de amănunte, şi cuprindea istoria pre-sadistă până, şi inclusiv, „Marele Râsboiu'”. Am aflat ce „descoperiri” şi experimente ciudate făceau bărbaţii (de obicei, ei sunt promotorii acestor acte), iar, cel puţin perversiunile din timpul războaielor, m-au îngrozit prin fantezie. Cert este că mi-a pierit cheful de orice experiment şi m-am retras o vreme bună din orice putea însemna preludiulunei vieţi sexuale. Iar cu colega care îmi împrumutase cartea am evitat să intru în conversaţii intime, în schimb orice schimbare – în rău, bineînţeles – care aveam impresia că apare pe faţa ei, o interpretam ca pe un semn al unei nopţi precedente petrecute în promiscuitatea unui experiment sexual de genul perversiunilor citite.
În vremurile de azi, însă, datorită penetrării crescânde a audio-vizualului, nu mai putem spune că realitatea întrece arta. Cartea, dar mai ales filmul, crează monştri care la rândul lor stimulează fantezii bolnăvicioase, care la rândul lor sunt popularizate prin mass-media, din care se inspiră scenariştii, care mai construiesc ceva pe lângă pentru ca opera lor să nu pară banală, şi astfel mesajul violent se întoarce la matcă cu şi mai mare furie, ca un cancer care se dezvoltă exponenţial în trupul şi mintea societăţii.
eu am vazut filmul..trebuie sa citesc cartea….e buna!
@ richie – cat entuziasm :))) e in circuit la SDC
– deci, vorba aia, stai aproape 😛
@ sala – crede-ma ca mi-a scazut dramatic libidoul cat am citit cartea asta :)))
si m-ai facut curioasa in legatura cu cartea asta: in scopul unei pure cercetari istorice 😀 poate reusesti sa-ti reamintesti titlul
@ alex mazilu – eu nu am vazut filmul, dar am inteles ca rateaza complet scopul cartii si este cu mult mai slab (soft) decat cartea