Titlu – Cei frumosi si blestemati
Autor – F. Scott Fitzgerald

Editura – Polirom
An – 2008
Numar pagini – 519
abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera

Prima fraza: In 1913, cand Anthony Patch avea douazeci si cinci de ani, trecusera deja doi ani de cand ironia, Sfantul Duh al acestei ultime perioade, pogorise, cel putin teoretic, asupra lui. Ironia era suprema lustruire a pantofului, perierea ultimei scame, un fel de „Ce bine!” intelectual – si totusi, la inceputul acestei povestiri el nu depasise inca faza sensibilitatii exagerate.

Ultima fraza: Avea lacrimi mari in ochi, iar vocea ii tremura in timp ce sopti pentru sine: – Le-am arata eu, spunea el. A fost o lupta grea dar nu m-am dat batut si am invins!

Nu mai stiu ce imbold nebunesc m-a facut sa cumpar aceasta carte. Daca ar fi sa caut neaparat un motiv, acesta ar fi ca mereu am avut o oarecare slabiciune pentru autor, mai ales de la Tender is the Night.
Absolventii de filologie probabil stiu prea bine ca pe Fitzgerald il cunoastem datorita Marelui Gatsby pe care l-am tot studiat de pe vremea liceului. Si cand vorbea vreun profesor de Marele Gatsby se cerea implicit si o liniste respectuoasa de catedrala in plina slujba si nimeni nu avea voie sa rosteasca un cuvant de intrebare asupra importantei acestei carti. Fara indoiala, Marele Gatsby este un clasic. Dar poate nu sunt singura care va spune ca nu este nici pe departe cartea care sa te zguduiasca din temelii.
Ba mai mult, ceea ce nu inteleg (cu atat mai putin acum) de ce chiar si in facultate Cei frumosi si blestemati este un roman atat de neglijat. Daca ar fi dupa mine, aceasta ar fi prima optiune de studiu pentru a intelege mai bine tanara societate a anilor 20.

Povestea lui Anthony si a Gloriei incepe destul de inocent, desi ironia lui Fitzgerald te face sa zambesti de la inceput amar in asteptarea dezastrului. Dar oricat de prapastios ai fi din fire, parca tot nu te astepti la toate cele ce urmeaza sa se intample si de multe ori pe parcursul romanului imi doream sa o scot pe aceasta Gloria din paginile cartii, sa ii ard doua palme sa o trezesc un pic la realitate si sa o indes la loc!
Dar ca cititor ramai doar cu o frustrare care escaladeaza, martor fiind la aceste doua amarate personaje supuse parca tuturor greselilor pe care un tanar cuplu poate sa le faca. Incet, incet, randurile usor amuzante devin atat de sumbre incat te bucuri ca personajele centrale sunt mai tot timpul bine imbibate in bautura, macar ele sa nu isi simta propria durere.

S-ar spune ca romanul este o autobiografie a relatiei lui Fitzgerald cu Zelda. Nu stiu detalii, dar zvonul m-a convins sa caut scrisorile dintre cei doi sa ma lamuresc. De asemenea, am citit ca in 2011 va fi lansat un film, cu titlul cartii, dar despre care se spune ca prezinta viata Zeldei Fitzgerald. Ramane de vazut.

Revenind insa la roman, pentru mine Cei frumosi si blestemati devine capodopera lui Fitzgerald. L-am si uitat deja pe Gatsby si daca mai vorbesc de generatia anilor ’20 Anthony la brat cu Gloria, neaparat bine bauti, imi vin in minte!

* poza Zeldei Fitzgerald de aici