Cand mi-am facut bagajele sa parasesc definitiv caminul parintesc si orasul natal, plecam spre Timisoara cu naivitate si sperante copilaresti, caci niciodata nu as fi crezut ca aici, tocmai aici, ma voi lovi de atata discriminare.

Nu voi discuta aici problema discriminarii sexuale (care m-a afectat in facultatea pe care profesorii o considerau una pentru barbati! – intr-un fel de inteles, ca eu nu am aceasi putere sa dau cu tarnacopul pe santierele arheologice), ci problema discriminarii „zonale„, „regionale„, etnice.

Eu eram de trei ori blestemata: jumatate ungur, jumatate oltean, mai si veneam din orasul „negru” al tarii, cel mai violent si faimos pentru oamenii ce se ghideaza dupa dictonul „eu muncesc, nu gandesc!”

Desi Timisoara este privita ca un melting pot, cu oameni ce convietuiesc in pace si iubire, realitatea sta sa infirme aceasta parere.

Din prima mea zi in Timisoara am fost insultata in mod grosolan pentru ca stiam ungureste si pentru ca aveam sange de bozgor. Si pentru ca a fi ungur este detasat mai grav decat a fi oltean, am scapat de insultele adresate acestora.
Dar colegii mei (nu putini) din Oltenia, trebuiau sa suporte un atac neincetat asupra apartenentei lor: ca sunt tarani ce vin la oras, ca nu pot accede la „cultura” timisoreana, ca vorbesc prea tare sau prea repede, ca sunt zgarciti, ca sunt….cate si mai cate.

Mediul academic timisorean pare ros prea adanc de o mandrie nefondata ca doar elevii timisoreni au o baza culturala suficient de solida pentru a face fata cerintelor universitare. Probabil tocmai de aceea insultele cele mai dure le-am primit din cauza ca veneam din Petrosani.

Asadar, din punctul de vedere al multora, faptul ca mi-am petrecut aproape 18 ani din viata in Petrosani inseamna ca sunt un salbatic ce isi face dreptate doar cu boata, care trebuie neaparat sa fie un aprig admirator a lui Miron Cozma, care nu a deschis in viata lui o carte si e mare minune ca stie sa citeasca.

De aceea cand, colegi sau profesori intrebau incantati „Si ai terminat la Loga? Sau la Banatean?”
„Nu (raspundeam eu fara sa-mi pot ascunde satisfactia), am terminat Liceul de Informatica din Petrosani.”
Gura cascata, ochii mariti, incapabili sa asimileze o informatie atat de neasteptata erau dovada clara a orizontului restrans.

****
Am vorbit de Timisoara pentru ca aici am observat eu aceste aspecte. Bineinteles ca sunt constienta ca fenomenul este unul generalizat.
Ati urmarit vreodata comentariile de la editiile online ale ziarelor? La orice articol despre Timisoara, fara nicio legatura cu subiectul articolul, apar doua grupuri care se injura reciproc: cei cu „banatu-i fruncea!” si cei cu „mai ziceti voi ca sunteti un oras vestic!”
Atata ura, atata dispret, fara nici un fond real, fara explicatie.
Nu sunt un nationalist fervent si nu am sa invoc aici tematica „Romaniei dodoloate” sau patetica strigare „pentru ce au murit strabunii nostri?”. Nu am sa-mi folosesc baza teoretica istorica pentru a va enumera luptele pentru unire.
Nu! Pentru ca mi se pare irelevant.
Nu voi spune nici macar ca suntem toti romani, ci voi spune ca suntem oameni.
E normal ca fiecare padure sa aiba uscaciunile ei si la fel de normal este ca mediul sa influenteze dezvoltarea unui om.
Dar este o imensa greseala sa-i judecam pe toti dupa aceleasi criterii, sa ignoram fundamentul uman si capacitatea fiecaruia de a se dezvolta si de se (auto) educa indiferent de locul in care se afla.