
Am inceput cartea acum 2-3 zile si era sa plang inca de a introducere. Am pus-o deoparte cu gandul sa imi termin cartile pe care le citesc acum. Dar aseara pe la 9 am luat-o din nou in mana si nu am putut sa o mai inchid pana nu am terminat de citit. Da, o carte de 360 de pagini citita dintr-o rasuflare, fara sa aiba nevoie nici macar de semn de carte, fara sa fie purtata in geanta, fara sa fie citita in reprize.
Te cucereste de la inceput coperta. Orice proprietar si/sau iubitor de caini nu poate rezista ideii de a citi o carte scrisa din punctul de vedere al unui caine. Apoi, cu cat inaintezi in poveste iti dai seama ca romanul atinge atatea cotloane ascunse incat ai impresia ca iti este greu si sa respiri in voie.
Enzo este o corcitura intre un labrador si un terrier, adoptat de Denny un pilot de curse wannabe. Viata lor se schimba cand apare Eve, viitoarea sotie a lui Denny. Iar apoi Zoe, fetita lor.
Dar, tradand formatia sa de producator si regizor de filme, Garth Stein transforma viata unei familii fericite intr-un cosmar fara sfarsit: Eve se imbolnaveste si este urmarita pe agonizantul drum pana la moarte, tatal este despartit de fiica, este falit de procese, Enzo imbatraneste si soldurile incep sa ii cedeze.
Toata aceasta poveste ne este redata prin ochii lui Enzo cu o voce de cele mai multe ori naiva si dezarmanta. Enzo este un catel inteligent care invata de la televizor o multime de lucruri interesante, precum povestea cainilor din Mongolia care se vor reincarna intr-o viata urmatoare ca oameni. Doar daca sunt pregatiti. Iar Enzo are un Mare Plan si stie ca este pregatit.
Chiar daca de mai multe ori am lasat cateva lacrimi sa-mi tulbure lectura, trebuie sa recunosc ca romanul nu este o opera impecabila a literaturii. Dimpotriva. Uneori este atat de prost scris incat iti vine sa dai cu el de pamant. Din fericire exploreaza un subiect foarte bogat si care il salveaza de la derizoriu.
Enzo, cainele pregatit sa devina om, observa si ne explica natura umana pe un ton calduros si plin de optimism. Iubirea lui pentru Denny si „surioara” lui Zoe, grija pentru bolnava Eve sunt facute de Enzo cu o daruire completa si senina, care ne amintesc cu rusine de rautatea si perfidia umana.
Iar pentru cei care au alaturi de ei caini, scenele „domestice” vor face deliciul lecturii: jucaria de plus ascunsa (scoasa la iveala doar cand se intreaba „Unde e jucaria?”), biscuitii de recompensa priviti ca un ritual, jocurile inventate, mangaierea, plimbarea, somnul…
Enzo sau arta de a pilota pe ploaie este cartea care trebuia scrisa. Era nevoie de ea. Fiecare iubitor de caini are nevoie de o astfel de carte.
Enzo are o batranete chinuita si moare in bratele lui Denny. Si din acest motiv am nevoie de cartea asta, sa o am in biblioteca, pusa cu grija. Cand va veni clipa, am sa stiu ce sa-i soptesc lui Aldo la ureche.
Recunosc, ma atrage cartea, dar nu cred ca as putea sa o citesc. Suferinta unui caine cred ca m-ar marca prea mult ca sa pot sa o termin.
Ama, vezi că ţi-am trimis un mail, pe adresa aia de bookblog, că alta n-aveam.
O să-ţi mai scriu de asta şi pe bookblog, că e kinda’ important.
@Tomata – pana se ajunge la moarte e cale lunga. in plus povestea conteaza si moartea lui Enzo e plina de invataminte 🙂
Ama draga, am citit cartea si tare mi-a placut. N-am dat peste partile alea foarte prost scrise de care spui tu, dar poate nu ma pricep eu. Daca exista, pot fi trecute cu vederea, tinand cont de natura naratorului, nu? oricum, e o poveste frumoasa si, daca n-ai putut s-o lasi din mana pana n-ai terminat-o, cu siguranta nu e nici chiar asa de prost scrisa. Pisica aia de pe blogul tau e cumva veverita?
@daniel – ma bucur ca ti-a placut si tie cartea.
minusurile pe care i le-am dat eu tin mai mult de partea tehnica a scrierii: e prea transparenta adoptarea unori strategii scriitoricesti si prea prost aplicate 🙂
dar acest aspect nu mai are valoare atunci cand o carte te face sa te smiorcai ;D
care pisica? Mara? cea cu ochi albatri? si de ce veverita? :))
@ama
ai dreptate, nu sustin c-ar fi o mare scriitura acolo, dar e o poveste frumos-amara, si plina de candoare, de nici nu-ti mai pasa de alte lucruri.
cu pisica/veverita am glumit, intrasem putin in pielea lui enzo…
@Daniel – nu veverita, ci zebra :)))
Pot spune doar ca am citit cartea acum 2 luni si e nemaipomenita…
Mi am cumparat de curand un golden retriver si asa de mult mi a placut cartea si poveste lui Enzo incat, pe micut il cheama acum Enzo .
@Anonimule – sa-ti traiasca si sa aveti multe amintiri minunate impreuna!
Tocmai am terminat cartea, cu ochii tulburi, așa am citit finalul și tare aș fi tras o tură sănătoasă de plâns dacă era singură acasă…
Dacă îmi voi lua alt un câine (am unul deja Roro la Ineu) o să-i dau numele Enzo 😀
Este foarte frumos ce ai scris si cum ai scris in articolul asta! bineinteles c-o sa merg sa caut cartea, abia astept s-o citesc! Iti multumesc pentru ca ai impartasit cu noi asa ceva. PS Asa dorm si eu cu Olga mea, o tin strans, sa-i simt bataile inimii. 🙂