Trecusera mai putin de doua luni de la diagnostic si chiuretaj. Doctorii recomanda trei luni de pauza, nu mereu din motive medicale, ci mai ales sa ai vreme sa te obisnuiesti cu ideea. La consultul post-chiuretaj doctorul mi-a zis ca uterul se reface foarte bine, dar e nevoie de pauza si pentru suflet ca niciodata nu stii cat are nevoie un suflet sa se refaca, sa se vindece, sa acopere cicatrici cu randuri noi de substante nutritive pentru o alta viata.

Trecusera mai putin de doua luni si pentru ca unele semne imi dadeau de gandit am luat un test de sarcina. Negativ. Nu e nimic. oricum, cine se astepta?! E vreme! Stii vorba aia: se prinde cand e pregatit. Evident inca nu s-a vindecat locul.

Mai trec doua saptamani si semnele devin tot mai clare si eu intr-o stare de tot mai profunda negare. Nu si nu si nu. Nu are cum sa fie. E prea devreme. Am avut deja un test negativ. Doar nu se „pozitiveaza” asa simplu. Si ce daca imi intarzie? Mi-a zis mie doctorul ca de la chiuretaj nu ma voi mai putea lauda cu ceasul meu elvetian biologic.
Dar hai, treaca de la mine. Mai iau un test. L-am cerut cel mai ieftin din farmacie. Ce sens avea sa dau banii pe ceva ce oricum va fi inutil?

Ajung acasa si repet procedura. Nici nu ma uit la betigas, il pun in baie si plec. Cand ma intorc in doua minute, a doua linie era de o coloratura aproape violenta. Era mai evidenta decat cea de test. Nu imi venea sa cred. Priveam betigasul si nu imi venea sa cred. Stiam ca de acum e sigur, nu are cum sa iasa un fals pozitiv atat de evident.

Dupa cateva zile am facut si testele de sange. Faimosul hormon bhcg crestea mai mult decat mult dorita dublare la 48 de ore. M-am programat la doctor.

In ziua programarii nu am fost buna de nimic. Am stat ore in sir pe canapea plangand in hohote de spaima. Nu plansesem atat de mult nici la chiuretaj, parca acum toate se revarsau. Bineinteles, exacerbate cum se cuvine de o mare de hormoni! Am ajuns la doctor mai mult moarta decat vie, palida ca o stafie, cu privirea pierduta. Cand doctorul m-a felicitat nici macar nu am schitat un zambet. Eram pur si simplu inspaimantata.
M-a urcat din nou pe masa si din clipa in care ecranul ecografului a inceput sa imi arate interiorul am vazut sarcina. Era mare si era plina. Nu era acel gol negru si inspaimantator de data trecuta. Inauntru erau doua mici entitati – sacul vitelin si un embrion mititel.

Totusi nimic nu era inca sigur. Nu ii batea inca inimioara si nu putea nimeni sa imi spuna daca e in evolutie sau nu. Asa ca la acea vizita nu am primit decat o confirmare: da, eram iar insarcinata.

Urma sa astept o saptamana. Dupa fix o saptamana urcam din nou pe masa pentru a vedea un samburel care crescuse de 6 ori si in care batea o inima puternica. Se vedea, se auzea o inima intr-un corp de cativa mm.

O data cu inima auzita la ecograf, mica minune si-a facut simtita prezenta in permanenta. Mai exact acele greturi de dimineata la mine sunt greturi de intreaga zi si uneori noapte, nu suport nici gandul de mancare si cand beau apa imi vine sa vomit.

Este magic! 🙂

Si nu sunt ironica.
Prima sarcina a fost linistita, nu am avut nici macar o data greturi, simptomele imi erau toate estompate. Atunci credeam ca e o sarcina usoara. Acum nu imi doresc decat sa imi fie rau. Sa imi amintesc in fiecare secunda a fiecarei zile ca ceva creste in mine. Si creste, se dezvolta, este viu, ma solicita.

Poate va veti intreba daca nu imi este teama. Imi este atat de teama ca uneori simt ca paralizez. Da, acum inteleg de ce e nevoie de timp si pentru suflet. Pentru ca e inspaimantator si nu poti sa nu te gandesti la sarcina pierduta.
Si nici acum nu suntem scapati de ce e greu. Inca ma intreb daca la urmatorul eco va fi acolo, daca a crescut si daca este bine. Ma intreb si daca nu il voi mai vedea acolo, daca nu va mai bate inimioara, daca voi mai avea curaj sa incerc din nou. Si daca da, cat timp va trebui sa treaca atunci?

La prima sarcina citeam statisticile ingrijoratoare si ziceam „Nu mi se poate intampla tocmai mie!”. Si mi s-a intamplat tocmai mie.
Si acum mi se strange sufletul si in secunda urmatoare vreau sa explodez de fericire. Intr-o clipa ma gandesc „dar daca…” si in urmatoarea, dupa un moment de greata chinuitoare, stiu ca e inca acolo.
Nu pot descrie si nu pot cuprinde in cuvinte. Doar ca viata mea se masoara acum in vizite la doctor si analize.