In urma unor recomandari mai neinspirate din partea mea, Rebecca a decis sa se razbune si mi-a strecurat la Schimb de Carti, o carte a unui scriitor maghiar. Ei bine, radacinile mele cu iz hunic nu garanteaza ca gust orice apare sub penita celor care impart cu mine firea apriga a lui Attila.
Asadar, am inceput sa citesc cartea lui Zsigmond Moricz mai mult incantata de mirosul dulceag al filelor ingalbenite de timp, decat curioasa de subiect.
Se cuvine sa o corectez pe Rebecca si sa ii spun ca Un om fericit nu este o carte cu „iz comunist„, pentru ca ea a fost scrisa cu ceva timp inainte.
Personal am apropiat cartea mai mult de un curent samanatorist pe filiera maghiara (desi oficial ea este incadrata in realism), fiind o „oda” inchinata taranului, satului si farmecului idilic al vietii traditionale.
Cartea este una tipica vremurilor in care a fost scrisa: este simplista, riguros structurata, cu o atentie deplasata fata de limbaj – ale caror diferite tonalitati nu sunt neaparat reusite – si in general cu o formulare pretentioasa si supusa unor reguli prestabilite, specifice.
Omul nostru, in traducere libera – Bunul Gheorghe – este un fel de Nica, ce doar se straduieste sa fie nostim si mucalit. Desi sarac, cu o mama singura si bolnava inglodata in datorii, Bunului Gheorghe ii arde de tot felul de nazdravenii si mai ales de fugarit fetitele din sat.
Viata lui este una ce il apropie de un idilism prea dulceag, o Maria Antoaneta esuata in campia Panonica, ce gaseste de cuviinta sa-si istoriseasca intreaga existenta sub forma unei enumerari prelungite de evenimente lipsite de relevanta.
Nu sunt dura pana la final: cartea este interesanta de citit. La fel cum este interesant de citit orice carte apartinand unei anumite epoci, carti care readuc parfumul si aroma acelor vremuri.
Iata dovada ca pot spune si cuvinte frumoase despre Moricz. In plus mi-a fost starnita curiozitatea de a citi alte carti scrise de el, mult mai apreciate de critica de specialitate.