Cand intri in Spitalul Judetean Timisoara risti sa fii placut impresionat. Te intampina un hol mare si spatios cu mocheta si un magazin cu geamuri mate si citate care proslavesc medicina si medicii.
Nici macar nu miroase tare a spital.
Apoi, pentru ca la lift este o coada infernala, te vezi nevoit sa incepi sa urci scarile. Un etaj, doua, trei, patru…si pana la neurochirurgie am urcat sase etaje. De acum, vad orasul pana departe. De acum spitalul arata ca acum 20 de ani.
Si incep sa inaintez pe coridor. Nu as ridica ochii din pamant, dar sunt nevoita sa urmaresc numerele de pe usi sa gasesc salonul. Usile sunt deschise, oamenii se sufoca. Ii vad cu pijamalele descheiate, suflecate, lepadate, cu bandajele lor albe, rosii si galbene (sange si rivanol, sper eu!) cum zac fara vlaga in paturi. Cei mai multi dorm.
Si in sfarsit, chiar la capatul holului ajung si eu la salonul pe care il cautam. Intru si ma poticnesc un moment in usa, de teama sa nu lesin de la caldura infernala amestecata cu miros de sange, desinfectant, medicamente si sudoare de om bolnav. Intr-o incapere cat o debara sunt inghesuite 6 paturi.
Deja simt cum mi se formeaza pe toata pielea broboane de sudoare. De la caldura, stinghereala, un proaspat sentiment de claustrofobie.
Ca sa ma strecor langa bolnav imi simt spatele piciorului frecandu-se de patul bolnavului din dreapta. Ma intorc parca sa imi cer scuze de inoportuna mea prezenta si dau cu ochii de un tanar cam de varsta mea, imbracat in pijama traditionala cu dungi peste care poarta si o vesta. Poate as fi vrut sa-i zambesc incurajator, dar privirea lui era goala; si pielea, in acest infern, parea rece ca gheata.
O sora vine si schimba bandajul unui batranel din patul vecin. Batranelul statea pe marginea patului, cu mainile strangand salteaua. Si-a aplecat capul intr-un gest de sacrificiu. Inainte sa-si coboare privirea mi-a zambit, iar mustatile albe, lungi si rasucite in sus (asa cum am vazut intr-o poza ca purta strabunicul meu ungur) i-a dezvelit gura fara dinti. Cand sora a terminat de schimbat bandajul, batranelul, cu un gest ce se vroia sa treaca neobservat, si-a sters ochii umezi cu coltul pijamalei. Am intors repede privirea sa nu observe ca i-am surprins acest moment de slabiciune…
Spitalul Judetean din Timisoara este renovat probabil de un om cu inima de artist. Un om care surprinde realitatea si o transpune intr-un mod metaforic in noua imagine a spitalului: intrarea moderna si cu fiecare etaj timpul pare a fi dat inapoi; fatada spitalului (cea care este vazuta din oras) este nou renovata, vopsita intr-un sanatos si incurajator albastru deschis; spatele a fost uitat si ramane si azi tot gri si scorojit.
O corectie foarte mica. In holul de la intrarea in Spitalul Judetean din Timisoara nu este nici un centimetru patrat de mocheta….
😀 atunci probabil stresul de a ma afla acolo mi-a creat impresia ca podeaua e acoperita de mocheta…oricum eu eram cu ochii dupa citatele de la magazin ;))
si e si logic sa nu fie, ca mocheta nu se poate dezinfecta. Silly me!