E un razboi dragii mei cititori – cei care ati mai ramas aici din era in care eu nu eram mama. Iar mamele care ma citesc o stiu prea bine. Dar e un razboi ciudat, de guerilla, in care nu stii cine e inamic sau prieten si in care nici macar nu stii ca te afli.
Doar ca brusc te trezesti cu o baioneta in mana si inamicul se straduieste sa te forteze sa o indrepti impotriva sa.
La mine situatia este clara – sunt o mama care alaptez, dorm cu copilul si nu sunt de acord sa il las sa planga doar ca sa doarma dupa program. Ii gatesc zi de zi si am incercat pe cat posibil sa ii asigur o dieta sanatoasa.
Nu sunt perfecta. Fac si voi face greseli.
Nu imi mai port copilul.
Nu folosesc scutece ecologice.
Nu o hranesc numai bio/eco.
Si nu folosesc mereu cosmetice 100% naturale in ingrijirea ei.
Obosesc si o recunosc. Nu spun ca totul e minunat – am migrene, dureri de spate, casa mea e un haos continuu.
Am prietene care nu alapteaza si care isi hranesc bebelusii cu lapte praf. Am si prietene care cred in vaccinare si si-au vaccinat copilul.
Dar cand vorbesc despre alaptare nu se simt jignite. Nu simt ca e un atac la persoana lor.
Cand le povestesc de noptile dormite cu Natalia in pat, nu simt nevoia sa raspunda cu „si ce vrei sa spui, al meu e traumatizat ca doarme singur?” si cand le spun ca eu inca o alaptez pe Natalia nu se scandalizeaza si isi amintesc cum doctorul le-a recomandat lor ceai noaptea de la 3 luni sa nu fie obez copilul, privind cu condescenta la obrajii bucalati ai fetei mele.
S-a ajuns la punctul unde nu ai voie sa vorbesti despre beneficiile alaptarii pentru ca risti sa superi pe cineva.
Am prietene care nu au alaptat din diverse motive, in cazul majoritatii a tinut de sanatatea lor imediat dupa nastere sau a bebelusului. La ele se resimte regretul ca nu au alaptat, promisiunea ca data viitoare va fi altfel si tot ele sunt cele care apreciaza informatiile despre alaptare, desi copiii lor sunt crescuti cu lapte praf.
Fata de ele poti vorbi ca alaptezi, te incurajeaza, zambesc uneori nostalgic, dar niciodata acuzator.
Si apoi, ca o lovitura neasteptata vin reactii violente de la mame pentru care un articol despre beneficiile alaptarii (prelungite) este ca o jignire facuta nominal.
Scriu acest post pentru ca m-am saturat sa se tot moara artistic pe metereze inventate.
Nimeni nu va acuza de nimic! Eu de exemplu imi alaptez copilul si impartasesc – cui are urechi de auzit – informatii despre asta. Daca te deranjeaza mesajele mele, treci peste ele, citeste altceva sau nu ma citi deloc.
Nu te oblig la nimic!
Dar, nu ma ataca pentru ca nu esti impacata cu deciziile pe care le iei.
Da, unele decizii le luam fortate de circumstante care nu depind de noi. Eu mi-am dorit foarte mult sa nasc natural, dar am ajuns la cezariana. Da, resimt o adanca frustrare din cauza asta, dar nu ma iau virtual la tranta cu fiecare mama care vorbeste despre beneficiile unei nasteri cat mai naturale.
Dupa cum spuneam, nu o port pe Natalia, pentru ca de la o varsta nu mai suporta sa stea legata de mine. Dar, asta nu inseamna ca ma supara informatiile care le primesc despre sisteme sanatoase de purtare sau despre beneficiile in dezvoltare pentru bebelusii purtati.
Pana la urma fiecare dintre noi suntem responsabili pentru deciziile pe care le luam.
Suntem datori sa facem tot posibilul, chiar daca uneori nu ne reuseste. Si acolo unde ratam, suntem datori – macar fata de noi – sa ne impacam cu ideea.
Mimam razboaie cu o inversunare care, canalizata in alte directii, ar misca muntii din loc.
Va propun sa ne temperam putin micile scenarii paranoice despre grupari secrete si sa ne orientam un pic mai mult spre ceea ce conteaza – copiii nostri.
Fata de ei avem datorii mai mari decat fata de mama care vorbeste despre alaptarea dupa 2 ani. Sau despre mama care povesteste ca isi lasa copilul sistematic sa planga, dupa ceas, sa adoarma singur in camera, micul santajist!
Nu va mai scandalizati inutil daca o mama alege sa doarma cu copilul ei si povesteste despre beneficiile cosleeping-ului. Nu, asta nu inseamna implicit ca va acuza de neglijenta. Ea isi povesteste experienta ei, cea pe care o considera cea mai buna.
Daca voi aveti dubii asupra propriei decizii, nu raspundeti cu agresivitatea, ci mai degraba priviti in voi sa vedeti ce e de schimbat. Va garantez ca un om impacat cu decizia sa nu se simte atacat daca cineva ii prezinta o alta cale.
Concentrati-va asupra voastra si a copilului vostru. Cititi, studiati, alegeti ce credeti voi ca e mai bine pentru voi. Ei au nevoie de atentia noastra si nu are sens sa o irosim pe persoane cvasi-cunoscute al caror stil de viata, pana la urma urmei, nu ne afecteaza in nici un fel.
Va invit la un exercitiu de toleranta si liniste. Nu e o competitie, e o minunata calatorie si trebuie sa facem aceasta calatorie atenti la copiii nostri, nu gesticuland nervos spre oamenii intalniti pe drum.
Ce bine ai scris!
Chiar incepeau sa ma fac sa ma simt prost (ca o mama nu stiu cum, neimplinita, cu lipsuri…) ca eu nu am putut sa-mi mai alimentez la san baietii dupa 2 luni. Si asta numai pentru ca laptele meu nu erea bun.
Pe curand.
Adevarat ce scrii acolo!!!!!Mama ei de toleranta.
nu pune la suflet… cine are urechi sa auda, aude! 😉
Foarte frumos indemnul tau.
dupa cum ziceam, e important sa ne impacam noi cu noi 🙂
Imi place mult ce ai scris si am citit asa pe nerasuflate. Ai atata dreptate! Ni se ofera alternative din care putem alege si ar trebui sa fim fericite ca avem acces la atata informatie… Si nu suntem limitate la a citi doar despre o varianta. Nu stiu nici eu de ce alegem sa ne luptam cu parerile altora… caci schimbarea incepe de la noi! Am vazut si eu pe facebook pareri inversunate apropiate de jigniri personale in momentul in care nu stii deloc prea multe despre persoana care face afirmatia respectiva…Da, ne grabim sa judecam ca si cand la coltul urmator ne-ar astepta careva cu o secure in mana sa ne taie capul ca, credem si procedam intr-un anumit fel. Cum ai zis, ideea e sa fim impacate cu deciziile pe care le luam in cunostinta de cauza (sper)in ceea ce priveste viata noastra si a copiilor nostri… Keep going ! Imi place cum scrii! Va imbratisez minuni!
Imi place mult articolul tau! Vine exact la timp, avand in vedere controversele recente nascute dupa publicarea unor articole despre alaptarea prelungita si nasterea acasa.
Eu sunt inca gravida cu primul copil, deci n-am inca experienta mamicitului. Si-mi prind foarte bine toate articolele care ma ajuta sa aflu despre nastere naturala, alaptare, purtat si co-sleeping. Si cred ca eu reprezint de fapt un segment mare din publicul-tinta al acestor articole.
Nu stiu ce-as fi zis acum 4-5 ani despre subiectele astea. Dar acum, cand sunt atat de aproape de nastere, simt nevoia sa aflu cat mai multe, ca sa pot lua decizii informate cand voi avea grija de bebelusul meu. Si toate practicile acestea promovate de "mamicile hippioate" imi suna bine, firesc si natural. Oi fi si eu "hippioata" si nu m-am prins inca. 🙂
Ce nu inteleg din toata controversa asta este de ce mamele care au facut alte alegeri (gen lapte praf) nu lasa mamele care au alaptat sa le informeze pe cele ce urmeaza sa aiba copii. De ce-si lasa frustrarile sa le domine si ataca alaptarea si persoanele care o promoveaza? De ce nu lasa viitoarele mamici sa afle ce e mai bine pentru copilul lor?
Asta in contextul in care la noi informatia gresita si miturile despre alaptare abunda, iar medicii si personalul din maternitati nu sunt deloc un sprijin pentru mamele care vor sa-si hraneasca bebelusii natural. Articolele de pe blogurile de parenting sunt o mina de aur pentru orice viitoare mama.
Stii care e problema, din punctul meu de vedere (de non-mama, doar "matusa" a copiilor prietenelor mele)? Chestiile de genul asta: "Sau despre mama care povesteste ca isi lasa copilul sistematic sa planga, dupa ceas, sa adoarma singur in camera, micul santajist!" Eu aici nu vad toleranta – eu vad o mare, mare dezaprobare pentru felul in care o mama alege sa isi creasca copilul. Doar citind ocazional posturi pe FB si pe bloguri si mi-e groaza de momentul in care o sa am, poate, un copil, si o sa vorbesc cu prietenele mele si o sa descopar ca in ochii lor il maltratez. Mi se pare ca uneori se da aceeasi importanta unor lucruri vast diferite. E o mare, mare diferenta intre a lasa copilul sa planga o noapte si a utiliza metodele sotilor Pearl.
Momentan, ma simt trista doar in "numele" prietenei mele, care a alaptat doar 3 luni pentru ca asa a vrut, nu are nici o problema medicala si nu regreta nici o secunda decizia. Sau in numele celeilalte prietene, care si-a lasat copilul sa planga 2 nopti cand era bebelus si acum are un baietel de 5 ani superb si fara nici un fel de trauma. Si mi-e teama ca unele mame sa nu pateasca ca alti prieteni, a caror fetita de 6 ani inca doarme cu ei in pat si a caror viata intima a disparut cu desavarsire (nu stiu daca asta e motivul pt care se gandesc la divort, dar probabil joaca un rol). Ca peste tot, e nevoie de moderare… iar lor se pare ca nu le-a iesit.
Razboiul asta se vede si de pe margine, si e foarte urat. Inteleg foarte bine mesajul pe care vrei sa il trimiti, dar de aici se citeste in continuare dezaprobarea fata de "ceilalti" parinti. Stiu ca parerile mele sunt neavizate, s-ar putea ca, daca ma hotarasc sa am un copil, sa ma intorc la 180 de grade, dar acum o mare parte din blogosfera de mamici (romaneasca si straina) mi se pare… putin inspaimantatoare, sincer.
Adri asa este. Avem atatea optiuni, atatea surse de informatie, incat ai crede ca informatie e usor accesibila. Ceea ce ma uimeste pe mine e cat de greu razbate aceasta informatie. Si, cel putin deocamdata, nu inteleg ce o retine!
Andreea eu ma simt sufocata de mituri si vorbe din batrani in cresterea copilului! Nu e vorba de lipsa de respect – unele au o ciudata aplicabilitate – de ex supa de gaina de casa in lactatie! – ci de un soi de amestec intre traditie si un soi de cultura urbana desantata.
Eu regret ca nu am descoperit aceste bloguri de parenting inainte sa nasc. Si ma bucur ca, imediat dupa ce am nascut, am simtit ca ceva nu se potriveste si am cautat eu acea lume. Si spre norocul meu am dat fix peste informatiile cautate 🙂
Jen sa stii ca si eu gandeam fix ca tine inainte sa raman gravida. Dar fix! 🙂
Aveam si eu exemplul parintilor cu copil de 6 ani care dormea cu ei si eram convinsa ca un pic de plans nu strica, sa nu i se urce la cap.
Citatul care il dai din mine, este si dezaprobator, fara indoiala, in fond nu fac un secret despre metodele de parenting in care cred, dar este si o adaptare a limbajului folosit de parintii care aplica cry it out-ul. Pentru ca, din punctul lor de vedere, bebelusul stie sa manipuleze si o face prin plans. Si sa il lasi sa planga fara sa ii raspunzi este doar un mod de a-i dovedi ca nu obtine ce vrea.
Nu reiau si nu mai comentez.
Ce vreau eu sa spun este ca biologic, ca mama, nu iti poti lasa copilul sa planga.
Eu nu o pot lasa pe Nati sa planga, nu pentru ca e impotriva principiilor mele, ci cand plansul devine ascutit (asa cum devine plansul disperat dupa ajutor), incepe sa curga laptele ca la nebuni. Fac leoarca orice haina am pe mine.
Deci nu e vorba doar de studii, doar de principii si teorii. Nu argumentez la nivel abstract, ci spun din punct de vedere pur biologic: corpul de mama nu permite copilului sa planga!
Nu vreau sa adopt un ton profetic, dar cand esti mama perceptiile ti se schimba si e important (si atat de frumos!) sa le lasi sa se schimbe, sa vezi cum instinctul de conservare evolueaza de la egoist la matern 🙂
Eu o sa fiu sincera, sper sa nu fiu necuviincioasa si sa nu jignesc pe nimeni. Incep cu o concluzie, dupa ce am nascut, dupa 4 zile de observat cateva mamici din jurul meu mi-am formulat urmatorul gand: dupa rautatea unui copil, a doua este rautatea unei mame. Asa ca m-am tinut cat am putut de departe de mamici.
Bineinteles ca fiind la primul copil nu prea avem habar ce inseamna a avea in grija un nou nascut, dar am citit si am cascat urechile la mamanu si la o bunica. Din toate astea am combinat si mi-am observat fata.
Eu nu am dormit niciodata cu fata mea in pat, cu exceptia noptilor cu febra sau a unei agitatii din cauze necunoscute, am alaptat 6 luni, desi de la 5 a trebuit sa dau completare din cauza lipsei de consistenta a laptelui matern, imi las fata sa planga cand este crizata si mai practic si cate o palmuta la fund. Asa sunt eu. Cea mai mare ciudatenie ca mama imi vine insa de la faptul ca ma simt jignita de superlativ, de cate ori aud o mamica zicand despre pruncul ei ca este cel mai frumos si cel mai destept imi creste tensiunea, eu imi invat fata ca este frumoasa, si asta dintr-o grija a mea pentru sufletul tuturor mamicilor.
Stau departe de mamici tocmai din cauza judecatilor, m-am simtit uneori dispretuita si am intors spatele, caci eu stau cu fata mea si vad ca alegerile mele ne bucura pe amandoua.
Imi pare sincer rau pentru starea care te-a impins sa scrii, dar tot ce conteaza esti tu si fetita ta, tu o vezi, tu o simti, iar restul sa-si vada de treaba lor.
Ddunia – da, superlativul ma omoara si pe mine! =))) si uitasem de el.
N-am mai trecut pe aici pentru ca ma astept la niste flames… imi pare bine ca nu e cazul 🙂 Stii, in principiu suntem de acord. Eu nu imi doresc copii (sigur nu acum, si poate niciodata), dar si cand miauna pisica ma ridic din pat sa vad ce are 😛
Ce incercam eu sa spun e ca am vazut foarte mult alb/negru pe bloguri. Din cate inteleg eu, cry-it-out inseamna sa lasi copilul sa planga indiferent ce s-ar intampla – nu, nu sunt de acord. Dar nici extrema cealalta nu imi suna bine, fugit la copil si luat in brate imediat ce se smiorcaie putin. Cred ca la tine pe FB am vazut link la blogul unei mamici care isi lasase copilul sa planga 2 ore intr-o zi si s-a trezit cu zeci de comentarii care o acuzau de abuz… sa fim seriosi.
Cred ca ddunia a spus mai bine decat mine ce gandesc. Pana una-alta, ma bucur ca prietenele mele sunt mame fericite cu copii fericiti, indiferente de numarul de luni de alaptat sau mai stiu eu ce.
Jen e o diferenta mare intre a lasa copilul sa planga dupa un plan, cu scopul precis de a-l face sa doarma la ora si in modul in care vrei (care e de fapt CYO) si alta e sa nu il lasi sa planga.
Si Nati mai plange, nu fug la ea de indata ce aud primul suspin. Inveti si felul de plans – de ex cand plange de frustrare ca nu ajunge undeva, nu o iau in brate, ci o incurajez verbal. Ptr ca daca o iau mai rau plange :))) si ma vede si pe mine ca un obstacol.
Una e sa il lasi sa planga ptr ca tocmai esti murdar pe maini (de ex) si alta e sa faci asta sistematic, seara de seara, si planificat.
Si cum spui si tu – pai eu daca il aud pe Aldo ca matzaie sunt acolo s avad ce are si eventual sa il linistesc. E aiurea sa spun ca las copilul sa planga ptr ca il educ astfel:(
Imi amintesc acum cand Aldo era puppy mic si pisacios, ieseam cu el afara (adica ma imbracam si ieseam din casa!) si noaptea de 2-3 ori.
Apoi, incet incet, ne-am obisnuit unul cu altul si ne-am adaptat stilul de viata la convietuirea impreuna.
Mi se pare cel putin discriminatoriu sa nu acord atata credit copilului meu 🙂
Buna Ama,interesant articolul tau,ma regasesc in cea ce scrii si sunt de acord si cu comenturile pe care le-ai primit.Ai dreptate cu timpul inveti tipul de plans, si nici eu nu pot sa imi las baiatul de 6 luni sa planga, mi se rupe sufletul cand il aud.Si eu am nascut prin cezariana pt ca altfel nu s-a putut, desi imi doream sa nasc normal,dar nu am reusit sa alaptez decat pana la 2 luni si imi pare foarte rau.Parerea mea ca fiecare mamica si fiecare copil este diferit,ce tie ti se potriveste, altuia strica.Eu i-am dat suzeta la 2 saptamani,desi mi se spunea ca nu e bine,am raspuns scurt "doar nu o sa suga pana la 5 ani"!!!intotdeauna vor exista rauvoitoare,care te critica sau iti arunca priviri "din alea"!!!te pup si tine-o tot asa!
Ryna multumesc 🙂 sa stii ca si eu am dat suzeta si acum la 10 luni abia de o mai foloseste. si nici nu i-a afectat suptul 😀