Mi-am dat seama ca e o poveste care trebuie spusa abia acum cateva minute, cand a sosit curierul. E unul din cei mai longevivi curieri din zona noastra, probabil pentru ca este serios si cu mult-bun simt.
Il aveam pe Robert in brate si omul s-a luminat la fata cand l-a vazut. S-a jucat putin cu el, s-a bucurat de zambetul lui si apoi m-a privit cu ochii mari si a zis mai incet, ca si cum sa nu ne auda copilul:
„Vai, doamna, eu cand imi amintesc ce era sa patiti…”
Eu zambesc pierduta si imi navalesc iar in minte imaginile. Omul vede probabil ca m-am schimbat la fata si spune cu obida: „Proasta aia! Cum sa conduci asa pe asemenea vreme?!”
****
Era la inceputul lui ianuarie. Ninsese din belsug si au fost cateva zile calde care au topit din zapada. Apoi a dat un inghet aprig si toata apa aia a inghetat bocna. Drumul era o oglinda.
Ma suna curierul sa ma anunte ca am un colet. Eu ies incet si greoi din casa. Aveam 38 de saptamani si nu prea eram incantata de gheata de pe jos. Il vad pe curier ca intra in masina dupa coletul meu si eu ma opresc la jumatatea podului (un pod pe care intra cam 6 masini, in doua randuri – va spun asta, sa va faceti o idee despre dimensiunea podului) si astept sa mi-l aduca. Privindu-l pe el, vad cu coada ochiului ca se apropie pe drum o masina, dar nu ii acord atentie pentru ca eram departe de drum si pe strada noastra nu e trafic – deci loc suficient.
Privesc in jos catre burta mea mare si catre incaltarile din picioare. Luasem o pereche de bocanci mari, cu talpa solida, sa nu alunec, dar si pentru ca erau cam singurele incaltari in care imi mai intrau picioarele umflate.
Privindu-mi picioarele, ca intr-o inregistrare in reluare, vad botul masinii care era pe drum intrand in campul meu vizual, rotindu-se si stergandu-se de pantalonii mei largi de trening.
Mintea mea incerca sa inteleaga ce cauta masina pe pod, tot parca in reluare, secundele se dilatasera cum ti se casca o prapastie sub picioare.
Ridic ochii si brusc filmul incepe sa se deruleze la viteza reala. Prind ultima parte din rotirea in aer a masinii si o vad cum se opreste intr-o movila de moloz de pe marginea drumului.
Inteleg: masina a zburat pe gheata de pe drum si a facut o rotire completa in aer. Botul masinii, in rotire, a trecut atat de aproape de genunchii mei incat mi-a lasat pe treningul meu inchis la culoare o dara de praf de pe bara din fata.
Genunchii mi s-a inmuiat instant, dar picioarele mi-au ramas priponite in pamant. Gura imi era atat de uscata incat nu am putut articula nici un cuvant.
Am privit spre soferita, care privea drept in fata. Nu mi-a aruncat nici macar o privire. Avea o tigara, care ii atarna in coltul gurii, iar telefonul il aruncase pe bord, acum ca incerca sa faca manevre disperate sa iasa cat mai repede din movila de moloz. A accelerat nervos, a patinat si a plecat tot in directia din care a venit, asa cum a aterizat in urma rotirii.
Curierul s-a apropiat de mine pamantiu la fata. M-a intrebat ceva, m-a ajutat sa ma intorc. Nu stiu ce i-am zis, daca i-am zis. In mintea mea era doar gandul ca, in aceasi clipa, puteam sa zac sub o masina. Si ca nu l-as fi cunoscut niciodata pe Robert. Si ca Natalia, dormea acum in casa si oh, cine ar fi fost acolo cand se trezea?!
Dar am apucat sa fiu acasa cand Natalia s-a trezit, sa vad zapada topindu-se si apoi sa il cunosc pe Robert, copilul meu blond si luminos. O minune in miez de iarna.
Ai avut un inger pazitor. In burtica 😉
Da, a avut grija de mine 🙂
Si un alt inger care te astepta acasa, dormind. Eu cred inca… nimic nu e intamplator… Bine ca s-a terminat cu bine. Cu toata sperietura si tot ajutorul. Candva, sa le povestesti si copiiilor despre asta. Se spune ca exista amintiri inca din perioada intrauterina 🙂
Tocmai de aceea am si vrut sa scriu povestea: sa nu o uitam, sa o citeasca si ei cand o fi mari 🙂
Mi-au dat lacrimile. Cineva acolo sus chiar exista… Ma bucur din suflet ca nu ati patit nimic si ca Natalia nu s-a trezit singura. Foarte emotionant.
Si eu 🙂 mereu ma emotionez cand ma gandesc in urma la acest eveniment. Si de atunci am realizat ca ti se poate intampla ceva rau oriunde, nu exista garantii. Si asta a fost un lucru benefic pentru mine, pentru ca m-a scapat de frici 🙂
Eu stiam povestea, insa am simtit aceeasi emotie, aceeasi groaza, ca si atunci cand te-am auzit prima oara povestind.
Nu cred ca e intamplator ca ai scapat teafara din acel nefericit derapaj… ca ai avut un inger pazitor, ca cineva de sus a avut grija de tine, ca esti o persoana buna – ce atrage energii pozitive… oricare explicatie e la fel de buna. Nu exista garantii pentru nimic, dar e atat de bine sa existe amanari, sa existe miracole, sa existe noroc! 😉
Pe mine intamplarea m-a mai lecuit de frici. Pe principiul, daca e sa ti se intample, ti se intampla si in fata casei 🙂