Ilustratie de Pascal Campion
Stau la lumina unei veioze, intr-o seara de decembrie bland. Pe noptiera, pe langa laptop si cateva foi pentru notat din listele mele nesfarsite, sta apa ei, o cutie de servetele si o ceapa taiata in patru. Ghemuita langa mine, in pijamaua ei roz si pufoasa cu Peppa, cu nascucul infundat, Natalia se tot zvarcoleste agitata. In burtica, bebe se misca ritmic, parca in ritmul fin al tastelor de la laptop.
In ultimele zile m-am gandit mult la diferenta dintre cum eram inainte si cum sunt dupa copil. Nu vorbesc de acea schimbare majora, absoluta, cand nici inima din tine nu mai e a ta, ci de acele schimbari mici, de tusele fine, percepute doar de ochiul cunoscatorului.
Desigur, nu toti imbratiseaza aceasta noua postura, nu toti resimt la fel socul sosirii bebelusului, din motive ce tin de bagaj personal si sunt de domeniul psihanalizei (ca tot citesc ultimele pagini din cartea Sperantei Farca).
Dar majoritatea covarsitoare a parintilor cu care ne-am inconjurat au acea bucurie si disperare de care vorbesc.
Bucuria nu e nevoie sa v-o descriu. Este simpla, dezarmanta, prezenta in cele mai banale si obisnuite zile. Cand o primesti cu inima deschisa este atat de coplesitoare incat iti trebuie o clipa sa inspiri adanc, sa nu cumva sa te pravalesti sub atata bucurie. Nu, nu e ceva mare. Poate fi ceva mic, ca pupicul dat azi, din prea mult entuziasm si graba, pe umar, in timp ce ii aranjam pantalonasii cu reni. Este zambetul somnoros cand, la miez de noapte, il vede pe tati aplecat peste patutul ei: „Tati e acasa” ingana ea, in timp ce se cuibareste sa isi continue somnul.
Dar mai e teama, disperarea. Pentru ca atunci cand esti parinte, responsabilitatea ta este uriasa. Vrei, trebuie, sa ii asiguri puiului de om tot confortul si orice deviere de la plan iti creaza stari de neliniste profunda si nu pentru tine, ci pentru cel mic.
Esti absolut descumpanit cand vezi ca cei din jur nu inteleg ingrijorarea ta.
Dar altfel abordai viata cand nu aveai decat pe tine sa te ingrijesti. De exemplu, o pana la masina era ceva banal, nici nu imi bateam capul cu asa ceva. Fie ma duceam usurel la o vulcanizare, fie lasam masina pe undeva pana primeam ajutorul necesar, stresul era legat cel mult de ideea de inconvenient, de pierdere de timp, nimic major.
Eh, intrebati-ma acum cum ma simt cand fac pana cu copilul in masina. Sau ca pana/repararea ei m-ar intarzia de la ora la care o iau de la gradinita.
Urmeaza momente de groaza in stare pura! De incins telefonul si bagat spaima si in sot. De smiorcaiala neputincioasa (ok, e mai grav de cand sunt gravida).
Dar intelegeti ideea. Totul prinde proportii catastrofice.
Stiu ca e la moda sa razi de parintii care vorbesc de caca & muci. Si eu o faceam, fiti pe pace. Si acum platesc. Pentru ca am ajuns sa stiu cata vigilenta si cate ganduri (negre) iti pot da niste muci de diverse culori, cum coloratura, prezenta sau absenta unui banal caca vine la pachet cu un morman de griji si semne de intrebare.
De aceea stau acum aici, in liniste, la lumina veiozei, sa veghez un somn care a devenit tot mai adanc si linistit. Pentru ca si o banala si trecatoare indispozitie iti da o mie de ganduri negre. Aoleu, daca o doare ceva?! De ce doarme asa mult?! De ce nu adoarme?! De ce, de ce, de ce.
Acea schimbare fina de care va vorbeam este o pierdere a egoismului. Nu totala, ci doar ca o dedublare a eului personal in copil. Este nevoia de a proteja, de a ingriji, dorinta de a face ce este mai bine. Este miscarea instinctiva de a lasa copilului bucata cea mai buna din prajitura sau marul cel mai frumos.
Foarte frumos scris, cu sensibilitate si precizie. Si ma regasesc in descrierea ta. Doar ca eu am experimentat si o schimbare mai neasteptata, odata cu venirea pe lume a fetitei mele: sigurantza. Fiind o fricoasa la limita anxietatii, nu m-as fi asteptat in veci sa devin o mama sigura pe ea si relaxata in relatia cu copilul, tocmai in dorinta de a nu-i inspira si ei fricile mele sau altele. Deci un curaj paradoxal, provenit tot din frica de a nu-i fi rau puiului meu 🙂
Mama Alunita, da, stiu de care siguranta vorbesti. Si la mine a fost la fel. Dar s-a manifestat in relatia directa cu Natalia, panica se instaleaza la mine cand apar factori externi pe care nu ii pot eu controla 🙂
dupa ce ti am citit postarea parca nici nu mai stiu sa scriu…ma regasesc mult in gandurile si apasarile tale, poate pt ca sunt si eu o mama tanara ca tine sau poate pt ca fetitele noastre au acelasi nume si cam aceeasi varsta sau poate pt ca si la noi mai vine un fratior…avem cateva lucruri in comun:)…oricum ideea era adica ce vroiam eu sa ti zic ca mi ar placea atat de mult cateodata ca si taticii sa simta macar jumate din grijile si apasarile noastre sa nu mai fie cateodata atat de indiferenti si nepasatori atunci cand noi ne facem grijii ca de ce nu a facut azi caca sau ca a tusit un pic mai diferit decat ieri, sa simta si ei oboseala noastra de mame…iti doresc sarcina usoara in continuare si multa forta interioara.
Luminita, eu uneori cred ca taticii percep diferit grijile si reactioneaza cu intensitate la alte lucruri decat noi, mamele. Sotul meu de exemplu devine aproape irational de ingrijorat la cel mai mic semn de boala, dar nu sufera de asta cu drobul de sare, ca mine :))
Pe de alta parte, poate multe trairi imi sunt (ne sunt in cazul asta) accentuate si de sarcina.
Sarcina usoara in continuare! La voi cand soseste bebe baietel? 🙂