Titlu – Morarul care urla la luna
Autor – Arto Paasilinna
Editura – Polirom
An – 2004
Numar pagini – 272
abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera
Prima linie – Putin timp dupa razboi, un om inalt ce-si spunea Gunnar Huttunen sosi in comuna.
Ultima linie – Intr-un fel, Huttunen urla mai natural!
Eram in tren la 5 dimineata in drum spre Cluj si citeam ceva roman, incercand sa nu pic de somn. Langa mine un domn barbos era absorbit de un roman. Intorcea paginile cu repeziciune si era transpus intr-o lume la care eu doar visam. Cartea din mainile mele nu avea aceasi calitate. De aceea am tras cu ochiul la titlu. Si atunci am auzit prima oara de Morarul care urla la luna. Autorul nu l-am retinut, avea un nume imposibil!
Si am cumparat si eu cartea dar mi-a luat ceva ani pana sa o citesc. Si cand in sfarsit m-am apucat de ea, am inteles de ce era domnul barbos din tren atat de fermecat. Pentru ca esti transpus intr-o lume la granita dintre real si fantastic, dintre umor si tragedie si dintre uman si animal.
Gunnar Huttunen soseste in sanul unei mici comunitati, cumpara si 
renoveaza moara aflata in paragina la marginea satului. Desi om gospodar si cu calitati deosebite in sculptarea lemnului, Huttunen este privit cu neincredere de sateni si trecutul sau dramatic (proaspat intors din razboi si pierderea sotiei) il face parca mai putin demn de incredere, decat sa ii aduca putina intelegere din partea oamenilor.
Dar pornirea lui (de necontrolat) de a urla noptile la luna, atrag dupa sine mania satenilor. Oameni limitati, satenii nu pot accepta printre ei pe cineva care nu se supune normelor lor. Si cu cat morarul cel singuratic se indeparteaza mai mult de ei, cu atat ei ataca mai puternic si simt mai mult nevoia de a vedea sange.
O singura persoana, o tanara femeie venita in sat sa ii invete pe sateni legumicultura, vede dincolo de imaginea negativa a harnicului morar si se indragosteste de el.
Si aceste detalii sunt doar punctele de inceput, iar povestea este simpla, intr-un ton clasic, asezata si bine construita. Si te taraste dupa sine, fie ca vrei, fie ca nu, intr-o lume atat de ciudata incat nu mai esti sigur daca taramul pe care se invarte morarul este real sau pura fictiune.
Poate numai aparitia unor institutii ale statului (dincolo de aparitia caricaturala a autoritatilor din sat) te readuc in lumea reala. Si apoi incursiunile rapide – precum sarituri in apa rece – intre sateni sunt atat de brutale incat nu poti sa nu iti doresti si tu sa urli noaptea la luna de suparare.
mie mi se pare foarte normal sa-ti placa o carte/un film pentru felul in care te face sa te simti: vesel, optimist, ghidus/jucaus, impacat cu lumea, razbunat, sau orice alt sentiment cate-ti pica bine.
si sa nu-ti placa o carte, indiferent de cat de bine ar fi scrisa, si roicete premii ar fi luat, si oricat ar fi de laudata, daca te face sa te simti nasol, daca iti induce o stare de pesimism, de anxietate, de: "duca-se in …. toate, oricat ne chinuim tot naspa iese.
numai cine nu citeste din adevarata placare va considera comentariul tau aiurea.
parerea mea.
Multumesc mult Ady de incurajare 🙂 imi reamintesti lucruri pe care mi le repet si eu si pe care le caut totusi si la parerile altora care scriu despre carti. Caut senzatii, nu pareri scortoase 😉