In fiecare luna mama ma suna cu acelasi entuziasm sa imi spuna „La multi ani!”

La inceput intelegi. Copilul e nou si e normal ca mamica sa-ti raspunda mandra: „Da, are 2 ani, 5 luni si …18 zille!”

Dar cand suna telefonul dimineata devreme si raspunzi buimaca si o auzi pe mama entuziasmata strigand „La multi ani!” in receptor, ai un moment de (meritata) panica! La naiba, e vara, canicula…eu tin minte ca de obicei ziua mea era iarna! Si dupa ce mormai un „ce?” ragusit si buimac, mama continua sa explice : „E 22! Ce?! ai uitat???”…aaaa, da!

23 de ani si 8 luni. Si in marele nostru clan sunt considerata fata batrana. Numeroasele femei mai in etate ale familiei cand ma vad clatina din cap a mila: „Vai mama, dar ce se intampla?! Nu e in Timisoara aia nici un barbat mai de Doamne-ajuta?!” Dupa care incep sa-mi insire nuntile si botezurile progeniturilor lor, toate mai tinere decat mine!

Barbatii clanului mai sus amintit se uita la mine cu subineteles. Doar scumpul meu unchi mustaceste: ca doar suntem doi la leu!

Si in toata aceasta ceremonioasa atmosfera, cand in sfarsit m-au incoltit sa ma determine ca o sosit vremea de maritis si de procreere, din coltul ei, batrana sora a bunicului (nimeni nu ii mai poate tine socoteala anilor) ma intreaba: „Dar tu, draga mea, esti fericita?”