Sunt nevoita sa fac o marturisire: imi place literatura clasica. Tot ce altora li se pare dureros de plictisitor, pentru mine are un farmec aparte. Si atunci poate credeti ca, ajungand sa citesc Iubita locotenentului francez, mi-a fost pusa la grea incercare pasiunea pentru clasicism. Adevarul este ca am ajuns astfel sa citesc una dintre cele mai nostime si inteligente carti, cu un autor jucaus si personaje independente.
Aminteam in recenzia la Colectionarul despre aceasta independenta a personajelor. Daca acolo a fost doar un sentiment al meu (care foarte bine putea fi unul subiectiv), de aceasta data am chiar marturia autorului ca evolutia personajelor ii «scapa» din mana.
Fowles distruge in aceasta carte multe dintre regulile literaturii clasice. Si poate cea mai surprinzatoare este constanta intruziune a naratorului in text. Si nu, nu este vorba de intruziunea clasica, omniscienta, a unui autor care ne sugereaza finalul sau ne dezvaluie un mister. Vocea lui Fowles este cea a naratorului nehotarat, (voit) incapabil sa-si aleaga finalul cartii si (voit) nestiutor de soarta si gandurile personajelor create chiar de el.
Nu este singura carte unde Fowles se joaca cu barierele spatiale si temporale. Limitele in spatiu sunt de o natura mult mai profunda, ce urmaresc dispunerea antitetica a societatii victoriene a unui mic orasel, fata in fata cu modernismul si libertatea ce se contureaza in Londra, sau la un nivel mai indepartat, in America. In schimb, incalcarea limitelor temporale aduce o deosebita vivacitate textului si probabil furnizeaza mare parte din umorul textului.
Iar pentru a va astampara putin din curiozitatea legata de subiectul cartii, pot sa va dezvalui doar ca este vorba de un triunghi amoros, despre un fericit cuplu format dupa toate regulile vremii, despre pregatirile de nunta, despre aparitia unei tinere misterioase si rebele, dar mai ales despre evolutia spirituala a tanarului personaj masculin.
Poate ca dimensiunile cartii vi se par descurajatoare. Eu va sfatuiesc sa o priviti din alta perspectiva : va puteti gandi ca, timp de 600 de pagini, aveti privilegiul sa cititi gandurile lui Fowles, in timp ce se juca cu conceptele clasice si postmoderniste.
*recenzie publicata si pe bookblog
Atunci iti aduc si Mantisa la SDC. 🙂 Nu e nimic clasic in ea, dar joaca cu personjele e dusa la extrem. 🙂
@Camelia – astept cartea atunci 🙂
Chiar asta voiam și eu să recomand. Încearcă Mantissa și aștept și eu o recenzie la ea. Cu mare nerăbdare. 🙂
pai atunci neaparat trebuie sa citesc Mantissa 🙂