As vrea sa o cuprind in brate si nu mai pot. O apuc, o strang langa mine, dar mereu – mereu! – ceva imi scapa.

Picioarele ii atarna lungi si grele, lovindu-se deja de genunchii mei, capul si-l lasa naravas pe spate si rade incantata de atingere. Iar eu incerc sa o prind, sa o strang langa mine si nu mai reusesc.

Nu mi-am dat seama de asta pana nu a aparut Robert. Abia acum, cand strang in brate trupusorul lui micut, cand il ghemuiesc atat de usor la pieptul meu, abia acum inteleg ce s-a intamplat cu imbratisarea ei.

 E mare. E deja prea mare sa o cuprind. E atat de plina de viata, de energie, de rasete, incat bratele mele au devenit minuscule. Prind doar parti din ea, pentru clipe scurte si mereu sunt coplesita de forta din ele, de neastamparul continuu.

 Nu stiu cand s-au petrecut toate astea. Cand s-a trecut de la bebelusul moale, pufos, adormit pe pieptul meu, la zvarluga aceasta de fetita?