Am trecut cu bine de primul trimestru si de mult temuta ecografie morfofetala. Bebe e bine si „perfect sanatos”, a motait cuminte la masuratori si a inceput sa dea din picioare si sa se dea peste cap abia dupa ce s-au terminat masuratorile.

I-am vazut palmutele si degetelele, m-a distrat teribil cum se juca el aruncandu-se de colo-colo prin burta. Ma gandesc cu usoara teama la ce o sa ma astepte daca pastreaza obiceiul asta si cand locul va deveni mai inghesuit! ;))

A inceput sa mi se vada si burtica – deci cei care m-ati vazut de curand: nu m-am ingrasat, bebe creste! ;)) dar greturile inca nu ma lasa in pace. Ba mai mult au reusit sa imi strice si somnul si sa ma trezeasca in creierii noptii sa dau ture prin casa. De pofte nici pomeneala, mai degraba as spune ca este un chin sa identific ceea ce nu o sa ma faca sa vomit.

Singura imbunatatire a starii mele este faptul ca am inceput sa am din nou controlul asupra mintii mele. Am inceput sa reusesc sa urmaresc o idee complexa pana la final, sa citesc un text complicat, sa citesc carti si in general sa gandesc limpede. Ceea ce este incredibil luand in vedere ca la un moment dat devenisem un fel de gasculita care nu poate lega doua vorbe coerente.

Si inca o chestie, pe care eventual o voi dezvolta pe viitor. Nu stiam, va dau cuvantul meu, ca un bebe atat de mic este efectiv viu. La celalalt eco nu ma asteptam sa vad un bebe de cativa mm cu manute si picioruse si ochisori. De fapt si acum – bebe are 5 cm. 5 cm. Cat o pruna. Si este atat de uman, se misca, are o inimioara care bate, palmuta, degetele, unghiute. Mi se pare pur si simplu incredibil.