Titlu – The Dog Listener
Autor – Jan Fennell

Editura – PerfectBound™
An – 2004
Numar pagini – 411
abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera

Prima linie – I am a great believer in learning from the mistakes we make in life.

Imi ador cainele, dar asta nu ma impiedica sa recunosc ca este cam needucat. Problema lui sta intr-o aparenta socializare excesiva: indiferent pe cine vede, cine intra in casa, cine ii arunca si o privire scurta, el simte nevoia sa sara pe sarmanul om (uneori ajungand pana a nivelul fetei) si scotand in soi de latrat ascutit-matait. Bineinteles ca la fel procedeaza si cu noi, fie ca lipsim o zi intreaga, fie ca iesim in curte 2 minute.

Si noi mereu am zis ca asta este modul lui sa ne spuna ca se bucura de noi si sa ne declare cat de mult ne iubeste.

Si mai si latra. Ca idiotul, la orice sunet aude. Cu o gelozie extrema ori de cate ori ne luam in brate. Ba mai mult, se trezeste din somn latrand disperat daca cumva imbratisarea noastra vine pe cand el se odihneste.

Iar cand era mai tinerel mi-a distrus toti peretii din casa. Ori de cate ori plecam de acasa sapa efectiv peretii. Credeam ca o face de nervi…

Ca stapani si iubitori de caini facem o mare greseala. Le interpretam comportamentul din punct de vedere uman. Ne iubim atat de mult animalele incat uitam ca ele sunt totusi niste animale si gandesc ca niste animale. Si de aceea cartea asta mi-a oferit mie niste raspunsuri surprinzatoare care m-au luminat. Pur si simplu m-au facut sa inteleg toate acele misterioase comportamente despre care habar nu aveam ce inseamna.

In primul rand am admirat autoarea. Nu este vorba despre un „profesionist”, ci despre o femeie care a iubit intreaga ei viata cainii si traind mereu alaturi de ei a ajuns, dupa foarte multi ani, sa ii inteleaga. Si a elaborat o strategie care sa ajute pe oricine sa comunice si sa isi inteleaga mai bine cainele.

Se porneste de la ideea ca si cainele nostru (cat ar parea el de pufos si inofensiv) nu este decat un lup si este subjugat de aceleasi instincte. Si asa am aflat eu ca sariturile disperate ale cainelui meu nu erau decat semne ale sefului de haita care vrea sa isi intareasca pozitia de sef.

Problema e ca habar nu avem sa comunicam cu animalele noastre. Si nu intelegem semnalele date de ei si implicit nu intelegem ca de fapt ei se cred sefi. Si sa ma credeti pe cuvant, sefia asta nu este treaba usoara pentru ei. Pentru ca ei nu pot controla mute lucruri ce ii inconjoara: masini, electronice, usa care se inchide si ii desparte de stapan.

Iar noi suntem „animalele” din haita lor. Iar ei trebuie sa ne poarte de grija. Si cum sa mai aiba ei grija de noi daca noi inchidem usa si plecam? Si atunci apare panica si disperarea. Atunci ei sapa peretele – nu de stres, ci pentru ca vor efectiv sa treaca prin perete sa ne urmeze si sa ne poarte de grija.

Acest adevar m-a lovit in moalele capului. De fiecare data cand veneam acasa si gaseam peretele sapat il certam pe Aldo. Eram furioasa pe el si credeam ca o face de plictiseala. Niciodata nu mi-a trecut prin cap ca el face asta pentru ca nu ma poate proteja.

Iar cartea aceasta ne invata cum sa devenim noi sefi de haita. Mici tips & tricks simple care nu sunt greu de pus in practica si care dau rezultate foarte repede.

Iar teoria autoarei continua. Pentru ca o data ce ne-am stabilit locul de sefi, dresajul traditional devine mult mai usor pentru ca am stabilit o metoda corecta de comunicare cu cainele.

Multi pot fi reticenti la aceasta metoda pentru ca le e teama ca astfel cainele devine nefericit. Dimpotriva! Pentru el a fi sef inseamna multe responsabilitati si mult stres. Acesti caini devin agresivi si nervosi. O data ce au scapat de grija functiei lor inalte, se relaxeaza si au vreme sa se bucure de stapani. Si nu ne dorim oare ce e mai bun pentru catelul nostru?

In final va las sa savurati cateva citate:

Today, man’s concept of the dog’s role and the dog’s idea of its place are completely at odds with each other. We expect this one species to abide by our norms of behavior, to live by rules we would never impose on another animal, say a sheep or a cow. Even cats are allowed to scratch themselves. Only dogs are told they cannot do what they like.

All German shepherds are aggressive, all spaniels are stupid, or all beagles are wanderers—we have all heard it. Yet it is just as ignorant as saying all Frenchmen wear berets or all Mexicans walk around in sombreros—it is nonsense.

Dogs were not destroying the house through boredom; it was through sheer panic. When
your dog jumps up at you when you come in, it is not because it wants to play with you, it is because it is welcoming you back to the pack that it believes it is in charge of.

Yet my experience has shown me that a dog’s anxiety is not through pining like some abandoned child, but that it is the dog who sees itself as a parent, and it is distressed because its child is out of its sight.

His anxiety was heightened by her mood when she returned. Whenever she returned to find a mess, Sally scolded Bruce. As far as Bruce was concerned, this must be connected to something she encountered while she was out there. So the dog was
anxious when she was gone and anxious when she came back because of what had happened to her. As if all this was not enough, the situation was exacerbated even more by the way she kept leaving biscuits at the door. Food is provided by the
leader. So if you can get food at any time, you must be the leader

I also asked her to stop leaving food around. The signal that was sending was completely wrong. It was underlining the dog’s feeling that he was leader. Besides, it was a fairly pointless exercise. The dog wasn’t eating the biscuits. What parent is going to sit down to a meal when it doesn’t know where its child is?

*poze de aici