Zilele trecute am vut o mare surpriza. Prietena mea din liceu (artista dintre noi doua:)), care a plecat la Sibiu acum cativa ani pentru a lucra intr-un atelier de pictura, s-a casatorit si a si nascut. Eu am aflat total intamplator de evenimente si o sun, fiind undeva la limita dintre bucurie extatica si consternare.
Draga mea Cristina a nascut pe 5 iulie un baietel (Noni Mihai). Noi am vorbit pe 2 si respectiv 11 iulie. Si NU mi-a zis nimic despre faptul ca a nascut. Nu mi-am putut infrana curiozitatea de a o intreba de ce, Doamne, DE CE???
Cristina mi-a raspuns cu glas cald: ” Ana, pe 2 iulie eram deja prea gravida sa iti mai spun, iar pe 11 iulie…Ana, lucrurile astea nu se spun prin telefon!”
Da. Nu se spun. Si nici nu se pot descrie prin telefon…ne-am trezit cu o bariera uriasa intre noi. Cu o imposibilitate absoluta de a comunica, tocmai pentru ca s-au schimbat asa de multe.
Vocea Cristinei se schimbase. S-a incalzit, s-a linistit. Nu mai e zburdalnica si exuberanta. Ci linistita. Il auzeam pe baietel gangurind langa ea, incercam sa ii vad pe ei, amandoi, impreuna, dar imi era imposibil.
Pentru ca vocea mi-a tradat si o alta Cristina. Una pe care eu nu o stiu si una care imi e un pic mai straina. Ea, cea care stie acum ceea ce eu nu stiu. Ea, cea care acum e mama. Are un baietel. Un puiut de om.
Si am tacut la telefon in fata acestei Cristine. Am tacut din respect.