Citeam zilele trecute un articol despre calugarii de la Sihastria Putna, aparut in NG-ul din luna martie.
Si am regasit aici un aspect care mereu m-a pus pe ganduri: cat din sihastria acestor oameni este inclinatie si cat fuga de lume?
„In lume, cu o viata normala, cu familie, esti bruiat de zgomotul de fond neintrerupt al tentatiilor, care te pot abate din calea ta. Aici este un cor care iti tine isonul si te trage de maneca cand te abati de la drumul spre Dumnezeu.” spune Dragos Lumpan.
Imi este greu sa nu ridic sceptica din spancene citind aceste randuri: in definitiv, oamenii astia se retrag intre zidurile manastirilor pentru ca simt o chemare catre Dumnezeu sau doar pentru a se simti protejati prin „forta” celor multi? Curaj sau lasitate?
Aici nu e vorba de religie ci de conceptul de putere prin izolare.
Vara trecuta am discutat cu cineva care si-a impus acest tip de izolare si viata primitiva. O persoana care a avut o tinerete tumultoasa, despre care nu are insa prea multe amintiri din cauza bauturii si drogurilor care i-au naclait memoria.
Ei bine, aceasta persoana a renuntat la toate acestea prin descoperirea credintei. Faptul ca a scapat de viciu (indiferent de motive) este un fapt admirabil. Sa zicem ca izolarea la care s-a supus putea fi inteleasa si pertinenta la inceput, dar pe parcurs ea se transforma intr-un altfel de dependenta, intr-un altfel de viciu.
Conjuctura ne-a permis sa petrecem mult timp impreuna si sa pot sa ii expun cat mai elegant punctul meu de vedere. Ma asteptam la o rabufnire violenta a acelor persoane ce duc credinta la paroxism, sa-si apere apropierea de natura (prin viata simpla ce o ducea), de Dumnezeu, de viata spirituala. In schimb mi-a marturisit deschis: „Nu ma mai intorc in lume (cu acest termen ne refeream noi la civilizatia din orase si chiar sate) pentru ca imi e teama ca sunt prea slaba sa rezist fara sa pacatuiesc!”
Asadar ea mi-a intarit parerea ca aceste retrageri in munti sunt doar actiuni facute din teama, din dorinta de a avea confortul lipsei tentatiilor.
Sincer admir mult mai mult maicutele ce le vad sofand prin oras, implicandu-se activ in viata societatii decat viata de sihastrie a multor calugari. Consider ca cei care doresc sa-si dovedeasca puterea credintei nu o pot dovedi decat in lumea de care vorbeam mai sus. Si avand frate codrul, e mult mai simplu sa mori fara de pata.
mi se pare o abordare simplista.
De multe ori m-am gândit la asta şi mă bucur că am găsit la tine ceea ce mă frământa şi pe mine. Mă simţeam cumva vinovată de faptul că nu aş putea trăi o viaţă de sihastrie, ceea ce ar fi însemnat să fiu un creştin cu C. Dar în sihastrie, sunt de acord cu tine, e mai uşor să fii „fără de pată” şi ar însemna să nu depui mult efort, aşa cum fac/em în „lume”. Totuşi, oare cât ne rugăm noi, cei din „lume”, şi cât se roagă cei din sihastrie? Ar fi bine să ne gândim şi la asta… Dar aleg să rămân în lume şi să rezist. Poate voi reuşi. Cu toate că ştiu cât de greu este. Poate voi fi răsplătită pe urmă. Poate asta îmi va şterge vinovaţia: că nu am ales o cale mai directă spre Cel de sus.
Aliona
@Oceanograful – da este o abordare simplista! Pentru una complexa probabil ar fi trebuit sa scriu cel putin un eseu 🙂
Normal ca nu sustin ca toti calugarii aleg aceasta cale pentru ca simplifica lucrurile. Sunt sigura ca acolo exista multi oameni deosebiti dpdv spiritual.
Dar eu am vorbit aici de cazul concret cunoscut de mine, la care s-a adaugat articolul care continea cam aceleasi aspecte.
@ Aliona – diferentele sunt evidente si de netagaduit. Conteaza foarte mult de coordonatele spirituale ale fiecarei persoane, de inclinatia sa spre cele sfinte sau cele lumesti.
De curand am recitit Franny si Zooey de Salinger unde (probabil ca stii) este vorba tocmai de rugaciunea neincetata. O rugaciune care repetata verbal suficient de mult, ajunge sa modeleze si sufleteste. Se poate si asa 🙂
Si poate pentru ca sunt o persoana mai practica, prefer o manifestare a credintei prin fapte crestinesti concrete decat prin rugaciuni solitare.
Of, si ca sa nu las aici loc de interpretari: nu minimalizez importanta rugaciunii ca mod de legatura cu Dumnezeu si de imbogatire spirituala! Dar DOAR rugaciunea nu mi se pare suficienta.
Un articol si un caz concret nu sunt suficiente pentru urmatorul verdict : „Asadar ea mi-a intarit parerea ca aceste retrageri in munti sunt doar actiuni facute din teama, din dorinta de a avea confortul lipsei tentatiilor.”
http://editura.liternet.ro/carte/218/Dragos-Lumpan/Chipuri-de-viata-monahala.html
i beg to differ as far as it concerns-especially- your last lines…
easier said than done, but for u to fully comprehend ‘it’, u should try to live in such secluded environments for a couple of months…believe me, it’s darned hard to abide by …
tonymichael – dare i ask:how do you know how hard is it?
Does your opinion reside on facts – experienced by yourself – or it’s just your own point of view of the matter? (like in my case)
Draga Ama, citi oameni atitea cai de mintuire.Ispitele sunt atit in lume cit si in sihastrie,poti sa fii singur in mijlocul pustiei insa ispitele sa te faca praf….
Dumnezeu este in fiecare din noi,indiferent unde ne aflam…
Cu iertare,si Domnul sa va intareasca.
Cu siguranta Anonimule!