Dragul meu cubulet,

Am o confesiune de facut.

Am avut zile grele.

Ai descoperit cel putin 7 feluri de a spun nu.
Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu. Sunetul care se aude cel mai des in casa noastra.
Nu, spus matzait, a oboseala. Nu si iei bucata de mar pe care ti-o intind si o arunci cu toata forta in perete. Nu, cu capul dand violent dintr-o parte in alta si cu manuta lovind peste banana spre care acum un moment intindeai gurita. Banana se lipeste cu un pleoscait de parchet. Calci in ea si tipi „nu, nu, nu”. Fugi, lasand dupa tine urme de pireu de banane.
Te trantesti pe spate si plangi. Nu, nu. Nu, ce? Nu la tot. Totul este nu. Si cand e da, tot nu e. Pentru ca e mai curajos, mai eliberator, pentru ca „nu” aduce cu sine mai multe trairi si experiente decat un simplu, plat, previzibil „da”.

Si oamenii judeca degraba. Au zambit in barba – Na, ti-ai crescut copil salbatic! Bebe X nu plange atat, sta in brate la oricine, mananca tot ce i se pune in fata, nu arunca cu mancarea. 
Privesc in gol si ridic din umeri.

Asta este. Asa am crezut eu ca e mai bine si acum nu mai am ce face.
Copilul meu spune „nu” cand un strain se apropie de ea sau o ia in brate. In principiu, de ce nu?! Si eu as plange sau as nutri un adanc resentiment fata de un om care are pretentia de la mine sa ii accept oricand, in orice context imbratisarile.
Am un copil care arunca pe jos cu mancare. Hmm, eu sterg pe jos toata ziua si TOT mi-s lipicioase toate podelele.
Am un copil care face CE VREA, CAND VREA, CUM VREA.
Am un copil care e imprevizibil in refuzuri, care azi mananca mazarea si maine o arunca bob cu bob sub mobila din bucatarie. Am un copil care de o saptamana vrea sa imi dovedeasca ca se poate manca supa de taitei cu mana – si ii si reuseste!

Dar cubulet, trebuie sa iti marturisesc: am cedat!

Dupa zile intregi de nu-uri, am cedat. Si am strigat la tine. Exasperata, nervoasa, epuizata.

S-a lasat linistea.

Ai facut ochii mari, rotunzi si asteptam sa incepi sa plangi.
M-am lasat jos langa tine:

„Mami nu mai poate. boo! Pur si simplu! Trebuie sa imi spui ce e baiul, nu ajunge doar nu, pentru ca nu  inteleg si nu mai pot!”

Si atunci cubuletzul meu drag, te-ai ridicat, ai venit fugind spre mine si m-ai luat in brate.
M-ai strans tare cu bratele tale mici si pufoase.

Si atunci am inteles ca nu a fost nimic in zadar. Ca fiecare efort, ca fiecare data cand imi impingeam putin mai incolo limitele sa fiu langa tine, sa nu te las sa plangi, ca fiecare data cand faceam eforturi de care nu ma credeam in stare doar ca sa incerc sa inteleg ce vrei, toate acestea nu au fost in zadar. Si da, Sears avea dreptate cand promitea empatie.

Poate nu am luat cele mai bune decizii, sunt convinsa ca deja am dat-o de sute de ori in bara, dar la 18 luni am un copil empatic.
Si stiu ca sunt pe drumul cel bun! 🙂