In una dintre zilele insorite care abia de au trecut, in timp ce framantam absenta aluatul la o painica de casa (always helps me think), am zarit pe geam o domnisoara care deschide usa unui Seat abandonat in parcare.

Ma interesa in mod deosebit pentru ca imi stau in gat cei care abandoneaza masinile, nu le misca cu saptamanile, fac pana, ruginesc si devin rable care doar ocupa spatiu de parcare pretios.
Domnisoara porneste motorul si cu o lopatica incepe sa curete zapada asezata pe masina. Zambesc satisfacuta: in sfarsit pleaca!
Dupa ce a indepartat zapada de pe masina, cu un burete incepe sa curete si sa usuce masina. Scoate unul cate unul stergatoarele si le curata meticulos.

Eu intre timp si bagasem painea la cuptor si ma minunam cat timp iti trebuie totusi sa pleci cu masina de pe loc.

Cand colo, domnisoara mai aranjeaza ceva in masina, opreste motorul si inchide masina. WTF?! Tot acest efort pentru nimic??!!
O privesc usor exasperata, suparata ca ramane masina sa se transforme in epava, cand domnisoara se intoarce din drum si priveste indelung masina. Apoi se apropie de ea si ii mangaie de doua ori botul. Zambeste si pleaca, dar nu isi ia ochii de la masina pana nu dispare printre blocuri.

Am zambit si eu si brusc nu ma mai supara abandonul masinii.
Mi-am privit si eu masina parcata cuminte langa Seatul abandonat si m-am intrebat daca nu am facut si eu uneori asa, mangaind tabla rece, bordul sau volanul, crezand ca in motor zace un suflet viteaz si curajos, un sufletel care toarce si huruie. Si atunci cand imi raspunde tasnind nervos de la semafor, il bat usor pe volan si ii soptesc: „Bravo Attila!”