Cazul 1
Discutie intre viitori medici veterinari:
– Pai noi la ferma avem vreo 5-6 caini si se tot puiesc. Si dupa ce fata cateaua, frate-meu ia puii si ii omoara cu cate o lovitura de bata in cap. (ton foarte degajat, ba chiar mandru)
– Dar de ce nu castrati cainii de la ferma? intreaba o domnisoara oripilata
– Dar de ce sa chinuim animalele???? intreaba scandalizat individul.
Cazul 2
Iesita cu Aldo la plimbare, vad o corcitura de caniche calarit de un husky. Stapanii incearca sa ajunga cat mai repede la ei. Doamna, stapana catelei, ii spune zambind domnului, stapanul hysky-ului in calduri:
– Stati linitit domnule, e castrata cateaua!
Domnul inlemneste un moment, i se inaspresc toate trasaturile, prinde cainele de zgarda si il trage jos de pe catea. Pleaca cu pasi apasati si ii urla inapoi doamnei care inca ii zambea:
– Cum te-ai simti daca ai fi tu castrata, ha?
Doamnei ii impietreste zambetul pe buze si ma priveste pe mine disperata.
Ma gandesc cum sa ii fac semn catre locul unde avea Aldo al meu outele. Una alba si una neagra.
Imi era groaza de cate ori mergeam la tuns si tipa care il tundea ma privea acuzator si ma intreba (de fiecare data!): Dar ce ai avut cu sarmanul animal sa-l castrezi? Asa exemplar frumos!
Si mereu lasa in locul unde avusese Aldo outele, un smoc de par lung. Sa mascheze lipsa lor.
De cate ori ii periam acel smoc de par mi se strangea inima. Nu de vina (eram foarte sigura pe decizia mea), ci de rusine si de furie ca nimeni nu vrea sa vada dincolo de aparente.
Ieseam in parc si eram efectiv ocolita de alti proprietari care, dupa ce au aflat ca l-am castrat pe Aldo, il priveau ca un mascul mai nereusit, mai slab. Vroiam sa le urlu atunci in fata cu maxim snobism ca Aldo probabil e cel mai reusit poodle dintre toate corciturile lor, ca este singurul care are actele de acreditare a pedigree-ului si mandrul tatuaj in ureche.
Dar imi inghiteam furia si imi alegeam alte ore de plimbare.
Pe Aldo nu l-am ales. Am deschis ziarul si am sunat la primul anunt. Mai avem un singur pui, da, da, il dam cu reducere, e maricel si nu il mai vrea nimeni.
Am ajuns acasa la el, unde m-au intampinat doua ghemotoace de blana de aproape aceasi marime. Mamica si catelul, veseli, nerabdatori. Proprietarul mi-a dat actele si mi-a bolborisit ceva de pedigree. Habar nu aveam la vremea aia ce inseamna. Am luat actele, catelul si am lasat in spate un proprietar bucuros ca a scapat de pui.
Mai tarziu am aflat ca aveam pe maini un exemplar deosebit al rasei, cu parinti campioni europeni. L-am iubit mai mult? Nici vorba. De fapt niciodata nu am facut uz de acele acte, iar tatuajul din urechea lui Aldo impresioneaza doar acea categorie de snobi care considera cainii de rasa pura un motiv de a-i transforma in masinarii de facut pui.
Anii au trecut iar castrarea unui animal de companie nu mai este considerata un fapt deosebit. Bineinteles ca mai sunt exceptii, dar tot mai multi stapani inteleg responsabilitatea pe care o au si aleg sa isi castreze animalele de companie.
Azi chiar imi face placere sa ma plimb cu Aldo in parc. Lumea ma intreaba daca recomand castrarea. Zic da, bineinteles. Priviti la Aldo.
Si Aldo imi intareste spusele alergand vioi, desi anii se ingramadesc peste el, aratand lumii un corp frumos, atletic, fara pic de grasime si dand dovada de aptitudini de caine de paza atunci cand de partenerii lui de joaca se apropie straini.
Nimic din comportamentul lui Aldo nu s-a schimbat prin castrare.
Majoritatea proprietarilor de caini (imi cer scuze daca jignesc) nu vad mai departe de propriul interes.
Sustin ca sunt iubitori de animale, dar nu sunt capabili sa proiecteze in viitor consecinta propriei lor temeri sau indiferente. Aleg sa nu vada suferinta creata de actele lor si implicit nu ii poti trezi la realitate. Adevarul, oricat de crud, trebuie spus si aratat pentru ca el sa salveze cat mai multe animale!
Va propun spre analiza doua cazuri: o fetita si un baietel.
1. Proprietarul de fetita o plimba in parc, in calduri. Cateaua e innebunita de mirosuri, mirosul ei innebuneste toti masculii din zona. Un baietel lasat liber de un stapan care nu banuieste „pericolul”, ii da tarcoale catelei. Proprietarul catelei, agasat, loveste cainele. Cateaua il ataca chiar ea.
Si cand nu au ce sa mai faca, se imperecheaza. Poodle cu teckel, ciobanesc german cu labrador, husky cu rotweiller.
Se nasc puii. Nimic de zis. Atat de scumpi si de dragalasi. Dar cine sa ii mai ia???
Pe o piata suprasaturata de oferta, unde si caini cu pedigree (cei mai dezirabili) ajung sa nu mai aiba cui sa fie dati, sansele acestor catei sunt minime. Iar daca gasesc oameni cu suflet, se porneste din nou un cerc vicios care duce doar la cresterea exponentiala a numarului de catei….nedoriti, vagabonzi, morti de foame.
Cu pisica treaba sta si mai rau. Sta pisica si ula in geam ca vrea, are nevoie, ii trebuie. Absolut natural. Daca ii inchizi geamul in nas si nu o lasi sa isi urmeze instinctul o chinui. Ii chinui organismul, il imbolnavesti, e ca si cum ii pui cu mana ta otrava in mancare.
Daca o lasi afara se intoarce si iti face o multime de pisoiasi dragalasi. Dar cui sa-i dai?
Hai ca ii dai in iarna, dar ce te faci cu urmatorul cuib de primavara, din vara, din toamna?
Iti spun eu: acele cuiburi sunt toate pisicile care se invart in jurul blocurilor si isi gasesc adapost in beciuri.
2. Proprietarul de baietel este de obicei cel mai periculos. Pentru ca el vede ca la animal ii trebuie si pentru ca nu are de ce sa poarte povara puilor, ii da drumul sa se „distreze”.
Am vazut multe cateluse vagaboande „violate” de cainii de rasa ai caror proprietari ii priveau multumiti in „actiune”.
Am vazut multi motani iesiti la vanatoare noapte de noapte din apartamentele respectabile din cartier.
Acum cateva luni, o pisica a fatat la o scara vecina. Pisoii, maruntei, ieseau ziua sa cerceteze zona. Trecatorii se opreau, ii mangaiau, zambeau, se minunau si treceau mai departe. Ce pisoias dragalas!
La cateva zile, pe asfaltul din fata blocului era doar blanita, intestinele si craniul spart al unui pisoias.
Va ingroziti? Data viitoare cand treceti pe langa o asemenea scena sa stiti ca voi sunteti vinovatii.
Si atata timp cat mai aveti acasa un animal pe care il chinuiti cu o abstinenta impusa la fiecare sezon de imperechere sau caruia ii dati drumul in cartier sa isi „faca poftele”, veti fi vinovatul moral al fiecarui catel sau pisoias care plange de foame, de frig si de teama in gunoi si al fiecarui caine vagabond de care va feriti oripilati ca „are pureci”.
Si sa nu imi argumentati ca aveti caine de rasa si nu se face sa il castrati. Aproape jumatate din cainii abandonati sunt de rasa!
Cu riscul să te supăr ama, din punctul meu de vedere însăşi coabitarea cu un câine sau o pisică, în apartament, este un lucru cel puţin nenatural.
Ştiu, îmi poţi replica că sunt acele rase selecţionate până la punctul în care coabitarea …indoors devine naturală, acestea chiar neputând supravieţui în exterior.
În ceea ce mă priveşte, încă o bilă neagră umanităţii.
Îmi pare rău, dar eu astfel văd lucrurile.
Valentin
Nataşa are toate cele de cuviinţă.
În altă ordine de idei, mă bucur că nu coabitez cu domnul Valentin!
Să ştii Vania că iubesc foarte mult animalele …şi le-aş prefera oricând multor specimene umane.
Inclusiv acelora la care se referă ama.
Însă nici nu pot fi ipocrit şi să spun altceva decât ceea ce gândesc doar pentru că …dă bine.
Nu o condamnam pe ama în comentariul anterior ci întreaga specie umană ipocrită şi egoentrică în relaţia cu animalele domestice.
Eu …nu mă bucur Vania. Îmi pare rău. 🙂
Valentin
@ Vania – sa ma anunti ce faci cu pisoii 🙂
@ Valentin – nu ma supar 🙂
Dar trebuie sa spun ca Aldo si Mara mi-au schimbat viata si afirm cu siguranta ca m-au facut (si e un proces in desfasurare, in fiecare zi petrecuta cu ei) un om mai bun.
Si probabil e egocentrism, dar cred ca si ei sunt fericiti alaturi de mine.
In acelasi timp sunt de acord cu tine.
Vezi tu, oamenii care fac rau animalelelor se impart in doua categorii: cei ce le fac rau in mod intentionat (vezi cazurile infioratoare de violenta) si cei care ii iubesc in modul egoist de care vorbeai.
Aceasta a doua categorie isi ia animal de casa sa isi satisfaca un moft si nu respecta animalul ci il transforma in bibelou.
Genul de oameni care dau cainelui ciocolata si carnati picanti, care habar nu au de exemplu ca pisicii nu ii dai lapte ca nu ii sintetizeaza organismul. Si nu stiu pentru ca nu le pasa sa afle, pentru ca daca lor le place, sigur ii bun si pentru animal.
Acei oameni care fac „imbunatatiri” rasei si scot caini caricaturali si atat de fragili ca nu mai stii cum sa ii tii in viata.
Si nici sa nu ajung la cei care isi iau leu ca animal de companie!
Da, si eu condamn dragostea egocentrica in care omul uita ca are alaturi de el un animal si nu o extensie a propriei sale dorinte.
Si de aceea militez si pentru castrare.
In SUA se incearca sensibilizarea oamenilor prin prezentarea eutanasierii animalelor abandonate. Din pacate, eutanasierea in Romania e un lux pe care aproape mi-l doresc numai sa nu mai vad pe strazi animale chinuind.
Intr-un mediu unde s-ar putea miza pe selectia naturala, as fi prima care sa nu sustin castrarea. Din pacate, ne-am bagat prea mult nasul si in acest aspect si extindem temerile noastre asupra animalelor.
Am sa dezvolt ideea asta intr-un post viitor – dar ai observat ca cei mai vehementi impotriva castrarii sunt barbatii? Vad un atac la propriile „bijuterii”.
Ajungem si aici sa lasam sa sufere generatii si generatii de animale, doar pentru a ne proteja noua o teama personala.
Nimeni nu se scandalizeaza ca se castreaza porcii. De ce? Pentru ca daca nu ii castram, consecinta o simtim direct noi. (carnea de vier are gust de urina)
Cainele nu il castram pentru ca nu suntem nevoiti sa mai privim in ochi viitoarele generatii de catei vagabonzi. (am voie sa mai folosesc argumentatia asta? :))
Eu iubesc pe Aldo cainele si pe Mara pisica. Si zau ca le aleg compania majoritatii oamenilor. Si poti sa ma numesti mizantrop :))
Te inteleg ama, mai mult decat ,poate, crezi.
Iar in ceea ce priveste castrarea sunt 100% de acord cu tine.
Imi pare rau ca am rabufnit in afara subiectului.
Am fost odata, in urma cu mai multi ani, martorul unui episod in care un motan frumos si destept, crescut in apartament de mic, a fost nevoit datorita imprejurarilor (s-a mutat stapana la casa) sa se adapteze vietii la o casa straina si la …curte. Nu s-a adaptat. A clacat complet pshihic (ha ha ar rade unii) . A fost groaznic sa vad cat era de speriat si dezorientat. Nu-si mai recunostea nici stapana, nu-si mai facea toaleta, era murdar si ciufulit, zgomotele naturale il tineau intr-o continua incordare, etc. Iar asta a tinut 2, 3 saptamani. Pana la urma a fugit ..si ma indoiesc ca in starea in care era, a si supravietuit. Si inainte de acel episod dezaprobam coabitarea cu un animal in apartament (iar se supara Vania), dar de atunci am reactii …alergice. 🙂
Repet, te inteleg, si-ti doresc sa fie si aldo si mara fericiti.
Valentin
Despre coabitarea cu animale nu mă pronunţ, pentru că există persoane care nu-s capabile să ofere condiţii nici măcar într-o curte.
Dar, castrarea e o treabă utilă, cu care sunt perfect de acord, din motivele enumerate de tine şi încă unele în plus. Până una-alta nu ştiu să exite anticoncepţionale pentru animale…ori consider că omul dă dovadă de o mai mare cruzime omorând puii sau abandonându-i pe te miri unde, decât dintr-o vizită la veterninar.
@Cartitzoiu – din cate am auzit eu ar exista niste pastilute sa scoata pisicile din calduri, dar pastilele nu ma incanta pentru ca pot provoca grave dezechilibre hormonale.
De aceea se si recomanda (si asa am procedat si eu cu Mara) ca animalele sa fie castrate inainte sa intre prima oara in calduri, pentru ca nu s-au declansat inca schimbarile hormonale. O pastila anticonceptionala este o solutie de moment si as recomanda asa ceva 🙂