Este o senzatie de blazare, descurajare, frustrare. O senzatie de sufocare in aer duhnind a gunoi, cu mainile legate cu carpe murdare, cu mizerie sub unghii si cu picioarele tarate intr-o mizerie de hazna.

E senzatia care te incearca dupa un concediu in strainatate, este sentimentul primelor ore sau zile de la revenirea in tara.

Nu poti sa nu simti mizeria cand marginea fiecarui drum este sufocat de gunoaie.
Nu poti sa te bucuri ca te intorci acasa cand cobori de pe autostrada pentru a sta la coada pe drumuri care se peticesc la nesfarsit si care inca te zdrangane in masina de parca esti un nomad strabatand drumurile in caruta.
Deschiderea televizorului vine ca o palma peste fata. Ti se inroseste obrazul si te ustura privind mascarada de pe ecran. Niciodata vorbele nu au fost mai goale, niciodata nu te-ai simtit mai furios, nemultumit si insultat.
Niciodata parca nu te-a deranjat mai tare mentalitatea perpetua de „sa moara capra vecinului”, a romanilor inveninati si invidiosi.
Niciodata nu ai simtit mai puternic mirosul fetid de urina din colturile blocurilor.

Si apoi, stand la o bariera la sase dimineata si aranjand absenta in joaca oglinda retrovizoare, soferul din spatele meu a stins de indata farurile. Atentia acestui strain pentru ochii mei inca umflati de somn (totusi aratam fermecator 😉 ) m-a facut macar sa nu ma mai simt singura. Nu cred in salvari miraculoase, in transformari, in metamorfoze peste noapte, dar e bine macar cu atat: ideea ca nu esti singur.