Imi simt gandurile ca pe un ghem atat de compact si batatorit, incat seamana cu un bolovan care mi se bate ritmic de teasta. Si nu pot desprinde nimic din el, nu pot duce distinge nici o idee clara si definita. Totul vine impreuna.

Si simt o nevoie nervoasa, care se concretizeaza doar la capatul degetelor. Si degetele mi se inclesteaza ca si cum ar tine un creion. O ustensila primitiva de scris. Si iau un creion, trag o foaie sub mana si plimb mina scartaind pe foaie. Nu scriu, doar plimb apasat mina pe hartie si ii ascult cu atentie sunetul ascutit.

Schimb.

Imi aleg stiloul cu penita aurita, atat de greu incat degetele necesita efort sa il sustina inclinat si sa il suspende la distanta corespunzatoare de foaie. Il las sa cada totusi pe foaie si varful, apasat de greutatea stiloului, se afunda in foaie. Firicele de cerneala albastra se disperseaza insesizabil in jurul punctului initial. Ridic varful si il misc usor. Semnul meu, continuand punctul initial, nu seamana a nici un fel de litera. Nici o litera nu imi vine in minte si ghemul de ganduri este tot la fel de compact si nu ii gasesc capatul. Mi se bate rasunator in cap.

Las stiloul sa pice sub propria lui greutate si foaia se umple de stropi stralucitori de cerneala. Se usuca rapid.

Trag tastatura in brate si imi plimb degetele peste tastatura. Fiecare buton este recunoscut, este moale si docil, fiecare buton stie exact ce are de facut. Degetele nu mai stau intr-o inclestare nervoasa ci se plimba libere, sar, alearga, revin, miscare cadentata si vioaie, miscare aproape independenta de trup.

Literele apar una dupa alta pe ecran, cuvintele se formeaza aproape pe nesimtite si totul se inlantuie in fraze surprinzatoare. Surprinzatoare pentru ca se pare ca acel ghem compact din minte are un punct de inceput si el comunica direct cu degetele aflate pe tastatura. Si brusc, parca independent de mine, lucrurile prind forma. Cuvintele sunt scrise cu o usurinta pe care vorbirea nu mi-o garanteaza, frazele isi castiga logica aproape pe negandite si totul se petrece parca in afara mea.

Instrainare? Automatism?

De cand a pierdut scrisul intimitatea calda a minei cenusii a unui creion ros sau a penitei favorite cu urma sa lucioasa si eleganta de cerneala? De cand scrisul apare doar batand ritmic butoane de plastic si de ce prinde viata dincolo de noi, in alt spatiu, de neatins? De ce nu mai stau cuvintele la fel de cuminte si pe hartie, sa le stapanim si posedam, sa le ardem si sa le rupem? De ce nu mai sunt cuvintele gresite acolo, sa le taiem nervos, sa se rupa foaia sub taietura nervoasa a penitei? De ce orice greseala este stearsa cu usurinta si nu mai ramane marturie devierea nici unui gand?
Si de ce, oricat m-as chinui, daca vreau sa scriu nu o pot face decat apasand butoane si privind un ecran rece? De ce pana si scrisul meu de mana imi este strain si impleticit, indescifrabil prin absenta prelungita?