Rareori mi se intampla sa citesc o carte care sa imi provoace draci in asa hal.
Sa-mi fie iertat limbajul neaos, dar cele cateva zile in care am citit aceasta carticica am crezut ca daca un barbat imi cere o farfurie cu mancare sau (mai grav!) imi cere sa-i spal hainele as sfarsi prin a ma isteriza si de a-i provoca dureri (mari, foarte mari!) sarmanului nesabuit.
Dar, Slava Domului, mi-am infranat aceste porniri si am reusit sa trec cu bine de zilele unei lecturi foarte intense.
Titlul in engleza este Women as lovers si mi se pare mult mai potrivit pentru subiectul romanului – femeile ca amante, femeile care manipuleaza si sunt manipulate prin sex.
Avem doua cazuri – cel al femeii de oras (Brigitte) si cel al femeii de la sat (Paula), unite de aceasi fabrica de lenjerie, de subjucarea aceleasi mentalitati colective si de neputinta de a se afirma altfel decat prin barbati.
Brigitte isi aseaza cuminte sentimentele in plan secundar si porneste un razboi tactic complex pentru cucerirea lui Heinz, un barbat grasut, neglijent si dezgustator, dar care are marele avantaj de a fi viitorul proprietar al unui magazinaj de electrice.
Cucerirea lui nu este facila cu atat mai mult cu cat el este usor subjugat de orice fusta (noua) si in plus mama lui duce o lupta sustinuta pentru a impiedica o casatorie nepotrivita.
Avand grija sa ii asigure lui Heinz o viata sexuala constanta (nici prea-prea, nici foarte-foarte), Brigitte incearca sa isi infranga dezgustul pentru barbatul-purcel pentru a obtine arma absoluta: un copil.
Paula este o visatoare. Nascuta intr-o lume inchisa care o condamna din start la o stare de sclavie, ea isi permite sa spere la o meserie si chiar sa mearga la cinematograf. Aparitia lui Eric (un taietor de lemne tamp) ii da insa existenta peste cap, se indragosteste si indrazneste sa viseze la un alt fel de viata. Din pacate, dieta boagata si o partida accidentala de sex o condamna pe Paula la o viata sordida si batai constante.
O coloratura aparte – sumbra – este data de tehnica: fraze scurte, taioase si incisive. Litere exclusiv mici, fara inflorituri, fara exagerari.
Am fost convinsa sa citesc Pianista! 🙂
Elfriede e bună. Previzibil, mi-o imaginez cu un bici în mînă, pregătit pentru bărbaţii şi femeile acestei lumi 🙂 Mai interesant e că, în recenziile/articolele care o critică (nu zic că e necriticabilă), două sunt punctele de atac: că-i feministă (is she?) şi trecutu-i comunist. Dar astea nu o fac mai puţin scriitoare, zic eu.
@ Hiacint – eu de cand am citit ca a trait cu maica-sa mi-o imaginez ca Pianista 😀
pe mine una nu ma deranjeaza nici feminismul ei (daca este) si cu atat mai putin inclinatia spre comunism. Atata timp cat cartea transmite atat de multe, poate sa fie ce o vrea!