“Membri unui cuplu se supun reciproc celei mai de jos forme de inselare (…) si, priponiti de lantul unei dependente morbide, devin, fiecare, piatra de moara a celuilalt.” – Cartea Iad, Carlo Frabetti
Ne place sa ne amagim ca ne iubim si ca ne potrivim. Ca celalalt este ceea ce cautai si ca tu esti tot ceea ce el visase.Ne place sa ne amagim ca ne potrivim si ca a fi impreuna este mai degraba o bafta incredibila, decat simplul fapt ca la un moment dat ne-am hotarat ca, pana aici a fost!, e timpul sa nu mai fim singuri.
Si atunci nu ajunge doar simpla prezenta (si motivul principal – alungarea singuratatii – devine secundar), ci incepem sa ne dorim tot mai mult: incepem sa ne prefacem ca ne iubim, ca suntem unici, ca existenta ar fi goala si searbada fara prezenta celuilalt.
Dar haideti sa ne privim atenti si sa ne analizam cu grija. Sa ne supunem constienti la aceasta inoculare voita de sentimente, duce mai ales la o forma de dependenta. Prea rar se intampla sa existe relatii echilibrate, iar aceasta dependenta duce ca in relatie sa existe si sadicul si masochistul (conceptul intalnit in Luni de fiere – unde am si explicat ce inseamna exact). Un dezechilibru nu aduce dupa sine decat suferinta si o incatusare si mai accentuata.
Constientizarea este inexistenta sau mult prea tarzie. De cele mai multe ori, ea nici nu se manifesta, iar o persoana trece de la o relatie la alta cu aceasi atitudine nonsalanta de constructie sentimentala, cu acelasi avant de a-si ridica noul partener la rang de Ales.
Orice relatie porneste de la un impuls pur egoist, de la o nevoie de ordin personal: nevoia de a alunga singuratatea, nevoia de sex, nevoia de a te incadra in “randul lumii” si a avea si tu o relatie (ca doar nu esti pustnic!). Abia ulterior, dupa ce nevoia a fost satisfacuta – sau macar credem ca este pe cale de a fi satisfacuta – incepem sa ne indragostim.
Consider ca dragostea doare doar pentru ca noi sunt creativi. Doar pentru ca noi am creat un nimb stralucitor in jurul partenerului (sau – sa zicem – o imagine falsa), iar cand acesta actioneaza conform propriei sale personalitati (si nu imaginatiei noastre) apare si durerea dezamagirii.
Astfel concluzia este simpla si seamana a cliseu: nu mai iubim persoana, ci doar propria noastra creatie. Si, dupa cum am spus, pana ce si aceste sentimente ni le construim (tot noi!) cu mare grija.
“…tu te vei preface ca eu sunt tot ce poate fi mai important pentru tine, centrul universului tau, iar eu ma voi preface ca tu esti centrul universului meu; in acest fel vom uita ca din copilarie suntem irevocabil singuri, fiecare izolat in centrul propiului univers…Tu te vei preface ca eu sunt pentru tine ceva unic si de neinlocuit, ca esti cu mine tocmai pentru ca este vorba de mine, cand de fapt identitatea mea profunda iti ramane necunoscuta si inacesibila, iar eu nu sunt decat unul/una dintre actori/actrite care ar putea sa joace acelasi rol pentru tine; in schimb eu ma voi preface ca tu esti pentru mine ceva unic si de neinlocuit (…), ca sunt cu tine tocmai pentru ca esti tu…” – Cartea Iad, Carlo Frabetti
Sa inteleg ca generalizam frustrari? 🙂
Folosirea pronumelui la persoana I plural nu este menit sa generalizeze, cat sa nu fiu nevoita sa nominalizez. Folosirea pronumelui la persoana a treia plural ma transforma pe mine intr-o snoaba 😀
Iar exprimarea unei frustrari este una virulenta, nu una ce seamana mai degraba a constatatare. 😛
Wow, cat de direct si cat de adevarat. E trist cand constatam ca „alesul/aleasa” actioneaza dupa legi pe care doar el le stie. Si noi, fiind pusi in fata faptului implinit, nu ne ramane decat sa ne revoltam sau acceptam ceea ce nu putem noi controla.
Cu ce nu sunt de acord e faptul ca spui ca alegem sa avem un consort pentru a nu mai fi singuri. Nu chiar in toate cazurile e asa. Acel coup de foudre poate fi atat de violent incat poate destrama si o relatie solida (in cazul in care eroul nostru nu e singur) pentru a incepe alta cu altcineva. Cred ca fenomenul e foarte variat si foarte complex, cu multe elemente ce se exclud sau se completeaza.
Eu cred ca incepem sa ne indragostim atunci cand cineva rezoneaza minimal cu unul dintre elementele noastre definitorii. Si da, apoi incepem sa ne cautam tot pe noi. 🙂
Problema este ca atunci cand ne „dezindragostim” este pentru ca uneori regasim la celalalt acea parte din noi pe care o ascundem nonsalant sub covor de atatea ori.
Ne indragostim de noi si tot pe noi ajugem sa ne uram 🙂
Am citit undeva (cred ca am citit, atfel as fi inventat eu teoria asta si ma indoiesc 🙂 ) ca oamenii intr-o relatie fac compromisuri ca fiecare dintre cei doi sa fie ceea ce-si doreste celalalt. Dupa o vreme, unul constata ca e mai mult influentat de celalalt (e cel mai slab) iar cel puternic (il numesc generic „puternic”) constata dupa o vreme ca celalalt nu este altceva decat o oglinda a propriei imagini si evident este nemultumit. Ii reproseaza ca „nu mai esti ceea ce ai fost” desi el si-a dat concursul in modelarea acestuia; evident nemultumirea sa este corelata cu „nu ai personalitate” dar oare cine si-a recreat partenerul si i-a taiat orice intentie de a fi ceea ce ar fi putut sa fie?! Dragostea are cai nebanuite, asta e clar ca buna ziua iar dorinta fiecaruia dintre noi este de a fi alaturi de cineva; sunt prea putini cei care aleg sa infrunte TOT singuri, nu din egoism, nu din razbunare, nu pentru ca nu sunt atragatori, nu pentru alte motive decat LIBERUL ARBITRU! Dar pe astia ii numim pustnici… si ii admiram de la mare distanta. In rest, parerea mea este ca alegem sa avem partener din ratiuni pur egoiste. E mai usor in doi pentru toata lumea… It’s a one one win, sau cum se zice?!
@ Hellene – dar cat de longeviv este un coup de foudre? 🙂
Si ce resorturi are: nu oare pentru ca celalalt are exact ceea ce noi consideram ca ii lipseste partenerului actual? 🙂
@meplusmyself – ai perfecta dreptate!
si atunci totusi care relatii sunt mai de recomandat: cele in care partenerii se aseamana foarte mult sau cele in care sunt complet opusi?
@ Rebecca – teoria am auzit-o si eu, nu de la tine, deci nu tu ai inventat-o!
Ba mai mult am auzit si de asemanarea fizica – adica transformare fizica, unul dupa celalalt.
Eu mi-am parasit o data propria creatie. Iesise frumos, alergau femeile dupa el, dar mie imi displacea…legatura intre artist si creatia sa este una extrem de obscura! 😀
De aceea de atunci ma feresc sa mai incerc sa modelez partenerii dupa mine. Ori fac ei din proprie initiativa (ca-si dau seama ca eu am dreptate! :))) ori o las balta.
Nu e vorba ca nu mai stric orzul pe gaste, ci o reflectie a propriei mele imaginatii nu este intotdeauna ce imi doresc. Si nici o viata de cuplu previzivila, cu un catel ascultator si devotat.
Ups! Cam dura! Sa-mi fie iertat! 😀
@ama
Cele in care partenerii se aseamana.
Isi cunosc si defectele si calitatile si au posibilitatea de a dansa tango-ul cu mai multa grija pana ajung sa se calce pe picioare 🙂
Daca te cunosti bine, ajungi sa te si iubesti mult 🙂 E riscant insa un singur lucru: se poate ajunge printr-o simpla lipsa de scanteie la indiferenta. Necunoscutul atrage chiar daca e riscant, asta apropo de parteneri diametral opusi 🙂